Care e soluţia la nihilismul blând al epocii noastre? O întâmplare, pilduitoare ca un apolog medieval, ne lămureşte în ce constă soluţia lui Camus.2
Suntem în 1946, în Franţa; Liga Drepturilor Omului este controlată de Partidul Comunist Francez; în 29 octombrie, André Malraux îi invită la el, în duplexul său din Boulogne, pe Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Arthur Koestler, Manès Sperber şi Albert Camus. Camus, şocat de luxul în care trăieşte Malraux, scrie că au fost primiţi „între Piero della Francesca şi Dubuffet“. Tema întâlnirii: să discute despre posibilitatea unei acţiuni politice morale, care să nu depindă nici de URSS, nici de SUA. Întrebarea este, pentru toţi: cum pot fi fondate valorile politice?
Horia- Roman Patapievici, “Memoria divizată. Reflecţii asupra comunismului- efectele lui şi defectele noastre”.
În termenii lui Camus, este vorba de a găsi acele principii politice care nu conduc la crimă. Koestler e obsedat de deriva intelectualilor progresişti care refuză să denunţe crimele staliniste şi declară că intelectualii ar trebui să înceteze să mai propage în spaţiul public ceea ce el numeşte fallacies. Manès Sperber încearcă să schiţeze planul unei noi organizaţii progresiste. A intelectualilor? Malraux e sceptic. Sartre cere să se ţină seama de proletariat. Malraux replică: „Dar ce e proletariatul?“ Sartre argumentează: „Refuz să întorc valorile mele morale doar împotriva URSS“. E drept că milioane de oameni sunt în momentul de faţă deportaţi în URSS, dar partidul comunist, susţine el, rămâne în continuare singurul reprezentant fidel al proletariatului. Koestler replică: „Trebuie să spunem răspicat că noi, ca scriitori, ne trădăm în faţa istoriei dacă vom continua să nu denunţăm ceea ce trebuie denunţat“. Sartre aprobă. Fiecare are însă în minte lucruri diferite. Camus se întreabă, în gând, cât e frică şi cât adevăr în afirmaţiile fiecăruia.
Urmează intervenţia lui Camus, asupra căreia voiam să vă atrag atenţia. Mi se pare în mod particular importantă, cuvânt cu cuvânt:
Nu credeţi că suntem cu toţii responsabili de absenţa valorilor? Nu credeţi că dacă noi, în primul rând noi, care venim dinspre nietzscheanism şi nihilism [Camus se gândeşte la Malraux şi la el însuşi] ori dinspre realismul istoric [se referă probabil la Koestler, la Sartre şi uneori la el însuşi], am recunoaşte public că ne-am înşelat şi că valorile morale există şi că de acum înainte vom face tot ce trebuie făcut pentru a le apăra şi a le face vizibile, nu credeţi că acesta ar fi începutul unei speranţe?
Camus nu spune cum anume putem sluji mai bine istoria sau politica sau progresul sau proletariatul sau emanciparea negrilor; nu spune cum anume putem fi mai eficienţi decât alţii; sau cum anume să cedăm unora, astfel încât să nu se prindă alţii. Nu. El le cere colegilor săi intelectuali să recunoască în mod public că sunt cu toţii vinovaţi de neîncrederea în valori a societăţii şi că intelectualii publici s-au înşelat atunci când au susţinut că nu există nici valori morale, nici adevăr, ci numai voinţă politică şi eficacitate. Drept urmare, Camus le cere colegilor săi să declare public că există valori morale şi le mai cere să se îngrijească prin ceea ce fac, spun şi scriu de apărarea şi ilustrarea lor.
La câteva luni de la acest apel memorabil, Camus avea să înceapă scrierea marelui său eseu antitotalitar şi antinihilist, L’homme révolté, care va fi publicat în 1951 şi care a atras asupra sa atacurile furibunde ale stângii progresiste. Mai ştim că, la scurt timp după această întâlnire, Sartre va alege să facă politica Uniunii Sovietice, iar Koestler să apere public valorile reprezentate de Statele Unite.
Subscriu în totalitate la soluţia lui Camus din 1946. Deşi atât de simplă, şi-a păstrat şi azi întreaga actualitate. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: să le numim exact după numele lor, nu după numele pe care li le dau ideologiile sau módele care domină lumea. Răul trebuie numit rău, iar binele trebuie numit bine. Şi mai trebuie să ne luptăm cu noi înşine împotriva ispitei de a crede că binele nu există, că toate sunt rele, că nimic nu are importanţă ori că totul e relativ. Iar în spaţiul public trebuie să nu încetăm să spunem că binele există şi să nu ne temem să spunem care este acesta, în fiecare caz în parte. Pe această morală minimală se bazează antidotul la nihilism.
