Ei bine, nu! Era prea multă inegalitate în jur, ca să ne fi putut împăca cu gândul că asta e lumea în care vom trăi mereu! „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ Capitalismul exalta individualismul şi lăcomia. Şi era evident că acestea erau generate de proprietatea privată. Nu spusese oare tânărul Marx că „proprietatea privată ne-a făcut atât de stupizi şi de unilaterali, încât un obiect devine al nostru abia din clipa în care îl avem“1? (Când am citit prima oară fraza asta, m-am întrebat cum trebuie, odată ajuns în comunism, să mă raportez la aparatul meu de bărbierit. Sau la puloverul albastru pe care-l primisem cadou de la mama când împlinisem 18 ani. Cum aveam să le folosesc, fără să devin stupid?) Cu cât proprietatea privată era mai prosperă, cu atât nesaţul şi setea de posesiune deveneau mai mari. Natura umană trebuia urgent modificată, apetitului nemăsurat trebuia să i se pună capăt. Iar pentru că proprietatea privată era vinovată de existenţa lui, ea trebuia suprimată. Omul bun şi cumpătat avea să apară aici, pe pământ, în urma unei revoluţii politico-economice. Comunismul se năştea ca un proiect antropologic realist şi laic, bazat pe credinţa în posibilitatea unui angelism imanent realizabil cu mijloacele acestei revoluţii economice.
Pleşu, Liiceanu, Patapievici,’”o idee care ne suceşte minţile”, Humanitas, 2014
Spre deosebire de orânduirile precedente, crescute în chip natural una din alta, comunismul apare ca un „artefact“. El este construit. Aşa cum tehnica şi arta dublează sau concurează demiurgic natura, comunismul concurează (propunându-şi să o distrugă) forma naturală de organizare economică a societăţii. El apare ca un voluntarism extrem şi se manifestă ca o lovitură în istorie soldată cu apariţia unui „om nou“. De-acum s-a terminat cu „omul căzut“ din economiile pre-comuniste! Revoluţia economică şi politică e doar mijlocul de a „crea“ alt om, unul care munceşte voios (e „nealienat“), „omnilateral“, „bucurându-se în mod liber de simţurile lui“, pe scurt, „omul total“. Împărăţia comunismului e din lumea de aici. Jos cu ipocrizia creştină! Paradisul e terestru, el aparţine acestei lumi. Peste „omul nou“, ca să se nască, nu va mai sufla un Dumnezeu fictiv. Peste noua plămadă va sufla credinţa în masa proletară.1
E drept, odată cu ea, va intra în scenă şi moartea. Dar una salutară. „Omul nou“ se va desprinde, victorios şi cu pumnul strâns, dintr un munte de cadavre. Cel puţin la început, trupul său va fi scăldat în sânge. Socialismul debutează cu o scurtă perioadă de crimă planificată (reiterabilă apoi periodic, „după nevoi“, când trebuie găsiţi vinovaţii pentru eşecul permanent): omul preistoric capitalist, care blochează intrarea în paradisul terestru, trebuie exterminat. N-avem ce face. Astea sunt „legile istoriei“. Modificarea premiselor economice ale vechii specii umane (apărute în jurul individualismului), care se va petrece după ce istoria îşi va fi primit baia de sânge, va face cu putinţă noua antropogeneză.
Comunismul e aşadar demiurgic şi criminal: pentru a crea, el trebuie mai întâi să distrugă produsul precedent al Creaţiei ratate. Calea către „omul nou“ trece în mod fatal printr-un viol planificat într-un laborator al gândirii economice şi politice deopotrivă. Violul economic, pentru a fi înfăptuit, trebuie precedat de organizarea unui partid care, odată ajuns la putere, va curăţa terenul (= va ucide cât e nevoie din populaţia fiecărei ţări) în vederea construirii unei structuri economice inexistente până atunci. Şi venind după, este evident că această structură este superioară celei care a precedat-o şi pe care ea a distrus-o. Atunci vom înţelege cu toţii, cei rămaşi în viaţă, că preţul de sânge al acestui „după“ merita din plin să fie plătit.
1. Apariţia năzuinţei paradiziace în formă secularizată în gândirea politică a lui Marx a fost analizată de Horia Patapievici cu ocazia lansării cărţii lui Vladimir Tismăneanu Diavolul în istorie. Secularizarea începută în gândirea occidentală în secolul al XVI-lea a fost incompletă, spune Patapievici, lăsând în continuare loc pentru forme laic-baroce ale gândirii utopice. Diavolul a apărut în istorie tocmai pe fondul „secularizării incomplete“, care şi-a dat roadele finale sub forma utopiei comuniste. Pentru Patapievici, diabolic prin excelenţă este actul concurenţial al creării „omului nou“ – neoantropogeneza marxistă –, care nu e altceva decât replica laică la creaţia divină în termenii utopiei comuniste. Aşadar, „sucirea“ minţii moderne a avut loc, în termenii lui Patapievici, tocmai pentru că năzuinţa paradiziacă a rămas bine înfiptă în sufletele modernilor incomplet secularizaţi.
