L-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, când era coleg cu mama la Institutul de Istoria Artei. Mi-aduc aminte că mama a venit o dată acasă şi a spus cu încântare: „în fine au angajat un băiat tânăr şi foarte talentat”. Mama, deşi îşi aprecia colegii de Institut printre care Ion Frunzetti, Radu Bogdan, Barbu Brezianu şi pe directorul institutului, acad. George Oprescu, nu era omul care să laude cu voce tare, aşa că am înţeles că era vorba de un coleg „mai special”. Şi, cum mama avea acces la casa de creaţie de la Bran, am avut bucuria să-l întâlnesc pe Andrei Pleşu într-o vară, când el era acolo cu soţia şi cu băieţelul lor, Matei.
Trebuie să spun că şarmul şi umorul lui Andrei erau cuceritoare, pe de o parte, pe de alta, nu ştiu de ce, poate pentru că avea acelaşi tip de umor cu fratele meu Toma, l-am simţit imediat „de-al familiei”. Mi-aduc aminte de vizitele la târgul din Bran. El îl ducea pe puşti în cârcă şi comentariile lui legate de produsele artizanale erau de un haz nebun. Încerca toate fluierele făcute din păsărele de ceramică, avea câte un epitet pentru fiecare sunet în parte, iar puştiul era încântat.
Ne-am împrietenit şi, într-o zi, ne-a invitat -pe mine şi pe soţ- la el acasă. N-o să uit niciodată acea vizită. Catrinel pregătise nişte ouă făcute după o reţeta mai specială, care nouă ne-au plăcut, dar Andrei nu părea impresionat, el spunea că ouăle trebuie consumate simple, că să simţi gustul lor natural, lăsat de Dumnezeu. Şi Catrinel care făcuse atâta efort pentru nişte ouă „gourmet”…
Am fost, tot în acea perioadă, la o prezentare a lui in domeniul artei. Atunci de fapt l-am cunoscut ca intelectual. L-am urmărit cu răsuflarea tăiată şi, ulterior, am început să-i citesc toate cronicile. Mama avea un cu totul alt stil, scria texte foarte serioase, bine documentate, cu idei profunde şi inteligent legate între ele. N-aş spune însă că erau uşor de citit. Dimpotrivă! Andrei scria tot atât de inteligent, dar, ca şi acuma, foarte accesibil şi mai presăra, pe ici pe colo, cu umor, şi câte o idee personală.
Am continuat să-l citesc şi după ce am plecat din ţară, via Internet, o rugam pe mama să-i spună cât de mult mă delectam cu articolele lui. A scris unul, după 89, în care se întreba de ce nu se mai găseşte, ca altădată, bragă la Buşteni. I-am trimis mamei o scrisoare în care i-am explicat lui Andrei, pe puncte şi, bineînţeles cu umor, motivele pentru care mult dorita lui bragă a dispărut şi am rugat-o să i-o citească la telefon. Am fost foarte mândră când mama mi-a spus că el s-a amuzat cu argumentele mele!
De fapt, imensa lui bucurie de viaţă o găsim în propriile lui cuvinte: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile şi îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac şi cârnaţii de Pleşcoi, bufoneriile crude, brânzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanţa”.
Nu cu mult timp în urmă, pe 16 iunie a.c., Ioana Pârvulescu a scris în „LaPunkt” un superb text intitulat „De ce îl iubim pe Andrei Pleşu”. L-aş recomanda pentru lectură, linkul este
http://www.lapunkt.ro/2014/06/16/de-ce-îl-iubim-pe-andrei-pleşu/.
Sunt enumerate mai multe motive, citez numai câteva:
„• Pentru cât de serios afirmă că râsul e cel mai serios lucru din lume. Şi pentru că ne-o demonstrează.
• Pentru că, deşi sceptic şi critic, dă oricui o şansă şi se bucură de reuşita ei. Şi pentru candoarea cu care se supără pe cei care fac rău în jur.
• Pentru că asigură schimbul fertil între occidentalism şi balcanism.
• Îl iubim pentru cum e în lume, pentru că în preajma lui oamenii se înseninează şi prind să zâmbească fără să-şi dea seama de ce.”
Acesta e Andrei Pleşu de azi, dar el era aşa încă din 1974. Am moştenit de la mama o carte scrisă de el, „Călătorie în lumea formelor” (Editura Meridiane, 1974), cu autograf. Iată ce scria în prefaţa volumului renumitul critic de artă şi profesor Ion Frunzetti: „Pe Andrei Pleşu îl văd că pe un purtător al ştafetei lampadoforilor de cursă lungă. A preluat, întreţine şi sporeşte, apără şi va transmite mai departe o flacără, care sper că pe el nu-l va consuma, (deşi-l mistuie, lăuntric, dar în alt fel), înainte de a se fi realizat….” Predicţiile lui Ion Frunzetti, din fericire, s-au adeverit.
Cartea conţine eseuri de critică de artă, unul mai frumos ca altul. Dacă ar fi să dau citate din ea, ar trebui să copiez toată cartea. M-am oprit totuşi la unul, care mi se pare semnificativ. Spunea Andrei, la 26 de ani, referindu-se la subiectele alese de pictori pentru a le reprezenta în tablourile lor: „Foarte importantă, această problemă a atenţiei. Pentru că suntem, între altele, ceea ce ne interesează”. Andrei este astăzi, între altele, omul pe care îl interesează tot ce e în jur şi care, aşa cum scrie Ioana Pârvulescu „prin toate cărţile lui (şi nu numai -adaug eu-), îţi deschide ochii asupra frumuseţii uitate a vieţii”.
La Mulţi Ani, Andrei!
Desene de Adelaida Mateescu.
