Pentru Jean- Pierre Melville, filmul noir devine o modalitate de meditaţie în marginea condiţiei umane. Dialogul cu tradiţia americană a deceniilor precedente aduce , în ecuaţia naraţiunilor sale, o preferinţă pentru zona de cenuşiu care se interpune între bine şi rău. Obsesiile lui Melville sunt etice şi plastice, în egală măsură. Perfecţiunea poveştilor sale este gândită în relaţie directă cu ambiguitatea care domină planul psihologic. Pesimismul lui Melville se hrăneşte din viziunea ce are în centrul ei singurătatea ca atribut esenţial al umanităţiiNimic nu poate anula senzaţia că fiecare dintre personajele sale se îndreaptă, inevitabil, spre punctul final înscris în destinul lor.
Această vocaţie melvilliană de a retopi, ,metafizic, magma culturii populare este vizibilă şi în maniera în care regizorul utilizează efigia unui artist cult precum Alain Delon. În cadrele lui Melville, Delon îşi regăseşte întreaga energie enigmatică pe care alte pelicule o ignoră. Economia de mijloace este la originea acelei încremeniri de mască recuperabilă în câteva dintre instantaneele memorabile. Inventarea mitului se realizează, la Melville şi la Delon,prin prelucrarea elementelor pe care filmul noir le lasă , ca legat, posterităţii. Delon este chipul ideal ce dă expresie acestui spaţiu moral şi biografic asemeni unui purgatoriu- un spaţiu al trecerii, un spaţiu al îndoielilor, un spaţiu al crimei şi al suspiciunii, un spaţiu din care visul salvării este eliminat,iar speranţa dispare. Singurătatea este condiţia prin excelenţă a celui care se simte urmărit sau a celui care urmăreşte. Policierul lui Melville maschează substanţa unor fabule dedicate umanităţii şi păcatelor sale.
Ucigaşi&poliţisti
“ Le samourai” este apoteoza acestei perspective coregrafice şi metafizice asupra genului poliţist. Jeff Costello ( Alain Delon) este imaginea însăşi a Îngerului morţii. În imaculatul loden, cu alura studiată atent şi devoţiunea monahală a existenţei sale izolate, ucigaşul plătit îi vizitează pe toţi cei care vor trece Styxul. Rigoarea cu care îşi duce la îndeplinire misiunile elimină, programatic, orice doză de advsersitate sau de solidaritate. Prin legătura cu pasărea închisă în colivia din locuinţa sa austeră, Costello imaginează un substitut pentru afecţiunea umană pe care nu şi –o mai poate permite.
Destinul intervine, ca de atâtea ori în universul lui Melville, ca o forţă ce perturbă echilibrul aparent perfect al geometriei existenţiale. Criminalul estet se transformă în victimă. Costello este parte a unui mecanism care nu se întrevede decât cu dificultate şi progresiv. Execuţia comandată este parte dintr-un puzzle de afaceri şi de rivalitate umană. Cosmosul urban al Parisului lui Melville ascunde, în pântecele barurilor sale, sordidul trădărilor şi al jocurilor de putere. Ucigaşul plătit este prins în aceaastă ţesătură de complicităţi şi de adevăruri pe jumătate spuse.
În această căutare în care Jeff Costello se investeşte, sfârşitul nu poate fi decât moartea. Imposibilitatea comunicării şi abolirea graniţelor dintre bine şi rău sunt temele în jurul cărora se ordonează textul lui Melville. Răzbunarea lui Costello, ce nu anulează disciplina sa de samurai suicidar, nu poate modifica nimic din planul care este deja scris. Ataşamentul uman este de neconceput în acest teatru al disimulării şi falselor ecouri. Jeff nu poate fi decât singur, iar enigmatica pianistă din bar nu este decât un alt nume pentru prezenţa morţii. Ea indică drumul pe care Jeff este chemat să se îndrepte. Reapariţia în barul în care totul începe închide cercul unei existenţe- enigma lui Jeff rămâne intactă, dincolo de pragul morţii sale.
“ Le cercle rouge” duce mai departe această preocupare a lui Melville pentru investigarea interacţiunii dintre destin, singurătate şi crimă. Planul se lărgeşte, iar sofisticarea naraţiunii are ca ambiţie reconstituirea unui parcurs care stă sub semnul aceleiaşi determinări implacabile. Oricât de imprevizibile ar fi reacţiile umane, cei care sunt chemaţi să se reunească în cercul roşu faridic se vor reuni. În acel cerc roşu, Moartea îi va aştepta.
“ Le cercle rouge” este expresia clasică a pesimismului melvillian. Dialogul dintre comisarul Mattei ( un neliniştit şi solitar Bourvil, distribuit în dezacord cu sterotipurile propriei sale cariere) şi Directorul de poliţie are o alură cvasi-teologică. “ Toţi sunt vinovaţi,. Nimeni nu este inocent”- repetată obsesiv, confesiunea directorului este morala unei fabule care se scrie în faţă spectatorului. Cercul roşu aşteaptă ca fiecare dintre piesele de joc să se aşeze în locul lor deja orânduit. Cercul roşu aşteaptă ca partea de crimă din fiecare om să se exprime, aducând cu sine sfârşitul violent şi absurd. În această cursă contra cronometru în care sunt angrenaţi poliţisti şi criminali în egală măsură, singurul punct care rămâne neschimbat şi inalterabil este neîncrederea Directorului în natura umană. Optismului moderat al lui Mattei el îi opune, cu o încremenire calvinistă, profeţia sa întunecată.
Rând pe rând, cercul roşu îşi pregăteşte reprezentaţia finală. Aparent întâmplătoare, reunirea evadatului tulburat ( Gian Maria Volonté), a infractorului eliberat din înschisoare şi bântuit de spectrul unui iubiri trecute ( Alain Delon) şi a fostului poliţist, copleşit de demonii alcoolismului ( Yves Montand) este parte din această pregătire pentru scena carnagiului. Totul se petrece ca într-o tragedie antică, ca şi cum personajele şi-ar pregăti drumul către moarte. Spargerea de la magazinul de bijuterii îi aduce, împreună, pe criminali şi pe solitarul Mattei în decorul unei case de provincie. Înscenarea imaginată de Mattei nu poate evita explozia de violenţă ce acompaniază, în filmele lui Melville, apariţia Morţii. Gloanţele aduc liniştea în cercul roşu. Iar cel care ajunge să contemple corpurile inerte este Directorul, a cărui profeţie se împlineşte, ca într-un text de Vechi Testament.
“Un flic” , ultima creaţie a lui Melville, pune în pagină temele favorite ale incomunicabilităţii, singurătăţii şi morţii. În trunghiul amoros care uneşte pe proprietarul de bar – cambrioleur Simon ( Richard Crenna), pe poliţistul glacial Coleman ( Alain delon)şi pe amanta lui Simon( o Catherine Deneuve îngheţată ca un înger căzut), dragostea lasă locul unei complicităţi care ucide. Totul este gândit sub semnul acestui joc al aparenţelor, iar crimele perfecte pe care le imaginează Simon nu supravieţuiesc şocului pe cale îl administrează destinul omniprezent.
Coleman este amantul care îşi învestighează prietenul pe care îl înşeală- nu este aici nimic din conflictul cornelian clasic, ci o inimaginabilă ambiguitate ce defineşte lumea în care se adânceşte,în fiecare noapte, poliţistul. În atracţia morbidă pe care o resimte travestitul androgin faţă de Coleman este identificabilă amprenta unui univers răsturnat şi asimetric.
Lichidarea lui Simon de către Coleman, ( într-o regie ce evocă duelul de western metafizic al lui Fred Zinneman, din “ High Noon’ ) reconfirmă condiţia originară de singurătate a poliţistului care nu se poate ataşa de nimic. Coleman revine, alături de partenerul său, la căutarea fără de sfârşit pe bulevardele pariziene. Amintirea dragostea se topeşte, sub suflarea păcatului şi a morţii.
Frumoasa recomandare, big like!