Mircea Mihăieș. Despre dezvrăjire & solidaritate

Una dintre cărțile pe care le-am recitit cel mai frecvent în ultimii ani e cea a lui Mircea Mihăieș despre jurnalul intim & sinucidere, Cărțile crude. E una dintre cărțile pe care aș fi vrut să le scriu eu. E excepțională cartea lui despre Faulkner, Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha. E seducătoare cartea despre Cohen. Cartea despre tranziție scrisă împreună cu Vladimir Tismăneanu, O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu, e tot ce s-a gândit mai aplicat la noi despre decomunizare.

Acestea fiind zise, mărturisesc că, deși ader total la temele publicisticii de ziar a lui Mircea Mihăieș, nu-mi place stilistica ei. Tocmai pentru că e prea virtuoză în imprecație, prea strălucitoare în anateme, prea acidă în execuții, prea dexteră în caricaturizare. E drept, personajele asupra cărora se exercită arta aceasta (căci despre artă e vorba) justifică adesea din plin efortul acesta quasi-boschian; însă, personal, am ajuns să cred stilistica aceasta extraordinară a pamfletului e una dintre cele mai grave boli de sistem ale jurnalisticii noastre. De la Eminescu la Cristian Tudor Popescu, să zicem, a contat mereu la noi cine le spune mai bine, iar nu cine are dreptate. Jurnalismul nostru a devenit astfel unul al invectivei calofile, iar nu unul de informație. Așa încât se înțelege că nu cu stilistica articleriei lui Mircea Mihăieș am de fapt ce am, ci cu stilistica jurnalismului nostru per se.

Prin urmare, admirându-l fără rezerve pe Mircea Mihăieș pentru cărțile lui extraordinare, fiind total de acord cu el în ce privește opțiunile politice și marile teme ideologice, mă despart de el în ce privește articleria. Care, de altfel, e ineficientă ca exercițiu de convingere tocmai pentru că e inflamată – sunt absolut sigur că nici un votant USL nu a fost vreodată convins de un articol al lui Mircea Mihăieș că votul lui e rău investit. Ba chiar dimpotrivă, tind să cred că reacția a fost mai degrabă de radicalizare a sentimentului uselist al ființei. Cei convinși că adevărul e la dreapta erau deja gata convinși; cei convinși că stânga autohtonă e soluția au fost și mai convinși; așa încât eficiența acestor articole de o strălucire atrabilară e nulă.

Ca să vin acum la chestiune: dacă stilistica articolelor de ziar ale lui Mircea Mihăieș e inflamată, strălucitoare & ineficientă, calificarea lui drept „fascist bătrân” de către Victor Ponta e o mizerie fără margini. Fasciștii, fie ei bătrâni sau tineri, sunt oameni care au organizat cu bună știință Holocaustul, ființe vinovate de masacrarea a milioane de oameni – și de a căror gândire totalitară liberalul Mircea Mihăieș e cu totul străin; fasciștii sunt ființe la fel de vinovate și de criminale precum comuniștii, de asemenea vinovați de exterminarea a milioane de oameni – de a căror gândire totalitară Victor Ponta se simte însă apropiat, le poartă șapca, ba chiar îi primește sărbătorește atunci când are ocazia, așa cum a făcut-o cu ocazia vizitei premierului Chinei. Tot ce a făcut Mircea Mihăieș în viața lui, de la profesorat la cărțile lui extraordinare și chiar la articolele care l-au urzicat într-atât pe Victor Ponta, e un exercițiu de construire a unei societăți deschise și plurale, ale cărei valori cardinale sunt adevărul și toleranța; e, adică, la antipodul a ceea ce a făcut până acum Victor Ponta – care și-a construit cariera academică pe un fals, iar cariera politică pe servirea & trădarea puternicilor zilei. Așa încât, dintre ei doi, singurul anti-român este Victor Ponta – fiindcă numai felul lui Mircea Mihăieș de a-și construi o carieră & o operă seamănă cu ceea ce ne place să credem că ar putea fi România.

Tocmai pentru că acuza de fascist e atât de gravă, Olavo de Carvalho spunea că singurul mod de a te apăra de ea printr-o injurie la fel de gravă, ireproductibilă de către mine, care să-l facă pe celălalt să înțeleagă cât de aberant e să te numească astfel. Nu cred în eficiența unui astfel de tratament – cum am spus deja mai sus, nu cred că poți convinge pe cineva ridicând tonul. Așa încât mă resemnez cu gândul că Victor Ponta n-o să înțeleagă niciodată cât de aberant e derapajul lui verbal & moral; după cum n-o să înțeleagă niciodată că ultragii precum „fascist” și „comunist” sunt, sub raportul culpei morale, echivalente.

Dar nu mă resemnez cu gândul că simpatizanții lui Victor Ponta sunt la fel de inerți moral ca el. Am văzut, de altfel, destui votanți ai USL-ului dezvrăjiți – unii chiar de la început, de la demantelarea ICR-ului sau de la suspendarea lui Traian Băsescu cu încălcarea Constituției (a articolului 115, pentru cei care nu vor să mă creadă pe cuvânt), alții mai pe urmă, după distrugerea TVR Cultural, sau după circul schizoid cu Roșia Montană, sau după proliferarea zecilor de taxe și de impozite, sau după tragediile din Muntenegru și Apuseni, sau după suprataxarea benzinei, sau după marțea neagră, sau, sau, sau… Ieșirea violentă la adresa unui profesor exemplar, a unui scriitor admirabil precum Mircea Mihăieș poate fi, pentru oamenii onești cu simpatii pesediste, încă un exercițiu de dezvrăjire.

Iar pentru noi, cei gata dezvrăjiți sau nicicând vrăjiți, e un alt prilej de a ne arăta solidaritatea. Care nu e niciodată inutilă, așa cum oboseala s-ar putea să ne facă să credem; abia solidaritatea asta ne face un corp social cât de cât eficient. Sau, cu cuvintele puține & puternice ale poeților – „to make one, there must be two”.

E din Auden versul de mai sus. Și tot Auden, într-un poem despre Melville din 1939, vorbind despre banalitatea răului cu aproape un sfert de veac înaintea Hannei Arendt, spune: „Evil is unspectacular and always human, And shares our bed and eats at our own table”. Nu e nimic spectaculos în ce face Victor Ponta, e doar răul omenesc obișnuit, care stă cu noi la masă și ne mănâncă zilele. Spectaculoasă ar fi, însă, solidaritatea – mai ales la noi, unde tradiția ei e încă atât de firavă.

Să fim spectaculoși, așadar.