Turnat cu câţiva ani inainte ce generaţia noului val să se afirme, “ Bob le flambeur” este manifestul unui regizor, Jean-Pierre Melville, al cărui stil începe să se afirme, sub semnul amestecului, halucinant, de eleganţă hipnotică şi rigoare a discursului cinematografic. Fără a fi el însuşi parte din “la nouvelle vague”, Melville aparţine, ca sensibilitate şi manieră de punere in scenă, aceluiaşi moment de reinventare al cinematografului francez. “Bob le flambeur”, sumbru, ironic şi paradoxal, este dominat de mişcarea unei camere ce pătrunde în pântecele universului parizian subteran, colcăind de viciu şi de ambiguitate morală. Bob, cartoforul, Bob jucătorul, Bob spărgătorul, Bob cinicul ce pare desprins din peliculele lui Bogart, Bob alunecosul, Bob generosul, se află in mijlocul acestei metropole fremătând de promisiuni şi obsesii.
În Bob cel straniu, mereu in căutarea loviturii norocoase care să dea vieţii sale un sens, Melville intruchipează o făptură a nopţii şi a crepusculului. Întotdeauna pe străzi atunci când oraşul se trezeşte, Bob este atras, irezistibil, de masa de joc pe care o venerează şi o detestă, în egală măsură. Profesionistul nu încetează să viseze la marea lovitură. Fiecare noapte care se duce, fiecare dimineaţă care se apropie nu sunt decât etape în acest parcurs care îl face pe Bob să se confunde cu parisul noctambulic şi atroce al narcomanilor şi gangsterilor. Ca şi Louis Malle, cel din “ Ascensor pentru eşafod”, Melville este un poet al junglei urbane, atent la dinamica relaţiilor care se ţes în acest spaţiu al penumbrei. Asasinii au un simţ al onoarei, în vreme ce poliţiştii trăiesc în proximitatea crimei şi a viciului, dependenţi fiind de delaţiune si de trădare.
Ca şi în capodoperele maturităţii, Melville este scafandrul ce explorează fundul întunecat al mării de neşansă şi de coincidenţe a crimei. Filmul noir devine nu doar o cronică a păcatului, ci şi o meditaţie în marginea paradoxurilor ce zădărnicesc şi remodelează acţiunea umană. Cazinoul de la Deauville şi seiful său impregnabil sunt provocarea în care Bob simte acea ocazie a destinului, acea aruncătură de zaruri deschizând poarta spre altceva. Planificarea minuţioasă a atacului este, în tradiţia lui Melville,o formă de coregrafie intelectuală, ca şi de anticipare ironică. Totul este prea bine gândit spre a merge în direcţia dorită. De undeva, de sus,zeii privesc toate aceste strădanii cu un ochi distant.O simplă lovitură de tac şi efectul de domino schimbă întreaga circulaţie a bilelelor pe masa de biliard. În faţa păcatului omenesc, ca şi a norocului, nimeni nu poate rezista, cu adevărat, până la capăt.
Arta lui Melville, punctată de intervenţia glacială a vocii naratorului, pregăteşte această încunare enigmatică şi ciudată a vieţii lui Bob. Trădaţi de un informator, conspiratorii nu mai pot avea nici o cale de scăpare. Mecanismul poliţiei este pus în mişcare, cu precizie de cronometru. În sala de cazino, la mesele populate de o umanitate golită de sevă prin acţiunea cotidiană şi nocturnă a hazardului, Bob întâlneşte, în cele din urmă, Şansa căutată în toţi aceşti ani. Planificarea loviturii devine istorie. Ceea ce contează este jocul, în care se investeşte ca un posedat. Miză după miză, Bob le flambeur alege numerele norocoase, iar jetoanele care se adună în jurul său sunt semnul acestui joc al Norocului generos cu cartoforul în amurg. Atunci când totul pare pierdut, zeii decid să îl încarce cu îndeplinirea dorinţelor sale secrete. Bob este, în această noapte walpurgică, binecuvântat cu miracolul refuzat până atunci.
În stradă, în faţa cazinoului, ultimul act se joacă fără ca atacatorii să mai poată avea norocul pe care doar el, Bob, îl mai poate deţine. Cu cătuşele la mâini, alături de cel mai apropiat prieten, Bob contemplă căramizile de bancnote aşezate, ordonat, în portbagajul maşinii. Atacul a fost ratat, dar surâsul zeilor nu încetează să lumineze faţa gangsterului în amurg. Replicile complice ale poliţistului sunt ecoul acestui triumf paradoxal. Bob jucătorul, Bob căutătorul va intra în închisoare cu un zămbet în colţul buzelor. Un an, doi, trei, pentru ca la capăt să îl aştepte din nou norocul şi strălucirea banilor câştigaţi în noaptea fără de sfârşit.
