Oamenii mă uimesc şi-acum.
Aş vrea să cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor şi-n drum
larg, să-mi alătur paşii de paşii lor grei.
Fiecare zare să nu aibă-n spatele ei înc-o zare.
Fiecare cuvânt să nu aibă-un clopot mai mult,
De care numai eu, când se face noapte s-ascult.
O viaţă-aş vrea, o viaţă oarecare,
atât de strâmtă-ncât să pot dormi
şi uita vocile nepământene.
[…] Cineva trebuia să iubească
armonia lumii, ascunsa lege a cadenţelor.
(Magda Isanos, Ţara luminii, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1946, fragmente din poemele Oamenii mă uimesc şi Cineva trebuia să iubească)
