Saşa ocoleşte rondul de flori ca să se apropie de veveriţă prin faţă, să n-o sperie. E foarte emoţionată.
Veveriţa se opreşte din spălat, o priveşte, aşteaptă gata să se retragă. Saşa calcă moale pe vârfuri şi-i şopteşte:
— Frumoaso! Roşcato! Ce n-aş da eu să am blăniţa ta fermecătoare! Singuratico! Minunea lui Dumnezeu! Vrei să ne împrietenim, mironosiţo?
Veveriţa o priveşte cu mărgeluşele ei negre. Se dă un pas înapoi.
— Nu te teme dragostea mea, pufoaso, necăjito!
Ochişorii o privesc rigid.
— Minunato! Bucuria mea!
Veveriţa face câţiva paşi spre ea pe marginea ferestrei.
— Sufletul meu blând!
(Dana Dumitriu, Prinţul Ghica)
