Sfârşitul poveştii – Lydia Davis

Numele Lydiei Davis s-a făcut auzit la noi destul de puternic anul trecut, când Alice Munro lua premiul Nobel. Se discuta despre proza scurtă, despre proza scurtă scrisă de femei şi despre premiile importante luate în ultimii ani de autoarele de proză scurtă, cenuşăreasa încoronată a literaturii. În acelaşi 2013, în luna mai, Lydia Davis lua Man Booker International Prize.
Lydia Davis este o îndrăgită scriitoare americană, autoarea multor volume de proză scurtă, dar şi a unor traduceri din Proust şi Flaubert. Dintre cărţile de proză scurtă şi foarte scurtă ale acestei autoare încă necunoscute la noi, se iţeşte, aproape ca o ciudăţenie, un roman. Traducerea acestuia o va aduce pentru prima oară pe Lydia Davis în faţa cititorilor din România, cartea fiind în pregătire la Editura Univers, în colecţia Globus coordonată de Luciat. Vă oferim în avanpremieră câteva fragmente din „Sfârşitul poveştii”, unicul roman al Lydiei Davis.
„Sfârşitul poveştii” este o compoziţie fermecătoare. Avem femeie căutând obsesiv bărbatul iubit şi pierdut; plus scriitoare scriind şi întrebându-se sub ochii noştri cum să scrie, ce să adauge, ce să omită din povestea de dragoste, ce-şi aminteşte, ce nu-şi aminteşte, unde începe, unde se termină totul; plus traducătoare care nu-şi permite să se oprească de tot din lucru şi-şi calculează ce şi cât să traducă pentru a putea câştiga timpul necesar scrisului. Scriitură minunată, labirintică şi circulară, cu ceva iz beckettian de dus-întors, cu detalii de invidiat, cu fragmente de iubit – fie că eşti cititor, scriitor sau traducător.

***

Acesta părea să fie sfârşitul poveştii, iar pentru o vreme a fost şi sfârşitul romanului – ceaşca amară de ceai avea un iz de final. Apoi, deşi rămânea sfârşitul poveştii, l-am pus la începutul romanului, de parcă aveam nevoie să spun mai întâi sfârşitul, ca să pot continua şi spune restul. Ar fi fost mai simplu să încep cu începutul, dar începutul nu însemna mare lucru fără ceea ce a urmat, iar ceea ce a urmat nu însemna mare lucru fără sfârşit. Poate că nu voiam să fiu nevoită să aleg un punct de pornire, poate că voiam ca toate părţile poveştii să fie spuse deodată. Cum zice Vincent, deseori vreau mai mult decât e posibil.
Dacă mă întreabă cineva despre ce e romanul, zic că este despre un bărbat pierdut, fiindcă nu ştiu ce să zic. Dar adevărul e că nu mai ştiu de mult unde este el, după ce la început am ştiut şi-apoi n-am ştiut, apoi ştiind din nou şi-apoi pierzându-l din nou. A locuit cândva la periferia unui oraş mic, la câteva sute de kilometri de-aici. A lucrat cândva pentru tatăl lui, un fizician. Acum poate le predă engleza străinilor, sau îi dă lecţii de scriere unui om de afaceri, sau conduce vreun hotel. Poate fi în alt oraş sau poate să nu fie în nici un oraş, deşi un oraş e mai probabil decât vreun orăşel. Ar putea fi căsătorit şi acum. Mi s-a spus că are o fiică împreună cu soţia lui şi că au botezat-o după un oraş european.
Când m-am mutat în orăşelul ăsta, acum cinci ani, am încetat să-mi mai imaginez că el o să-mi apară deodată în faţă, fiindcă era prea improbabil. Nu fusese aşa de improbabil în alte locuri pe unde stătusem. În cel puţin trei oraşe şi două orăşele, îl tot aşteptam: dacă mergeam pe o stradă, mi-l imaginam venind înspre mine. Dacă mergeam prin vreun muzeu, eram sigură că el o să fie în încăperea următoare. Şi totuşi, nu-l vedeam niciodată. Ar fi putut fi acolo, pe aceeaşi stradă sau chiar în aceeaşi cameră, privindu-mă de la mică distanţă. Ar fi putut să dispară înainte să-l observ.
Ştiam că trăia pe undeva şi vreme de câţiva ani am locuit într-un oraş pe care eram aproape sigură că îl vizita, deşi cartierul meu era o zonă mizerabilă, decăzută, de lângă port. Cu cât mă apropiam mai mult de centrul oraşului, de fapt, cu atât mai mult mă aşteptam să-l văd. Mă pomeneam mergând în spatele unei siluete familiare, solide, musculoase, nu cu mult mai înaltă ca mine, cu păr drept şi blond. Dar capul se întorcea iar chipul era aşa de diferit de al lui, fruntea greşită, nasul greşit, obrajii greşiţi, încât devenea urât doar fiindcă nu putea fi şi nu era al lui. Sau din depărtare venea înspre mine un bărbat cu un aer ca al lui, arogant, tensionat. Sau, foarte aproape, într-un vagon de metrou aglomerat, zăream aceiaşi ochi albaştri deschişi, pielea trandafirie cu pistrui sau pomeţii înalţi, proeminenţi. O dată, trăsăturile erau ale lui însă exagerate, aşa încât capul părea o mască de cauciuc: părul de aceeaşi culoare dar mai des, ochii aşa de deschişi încât erau aproape albi, fruntea şi obrajii iţindu-se grotesc, carnea roşie atârnând de pe oase, buzele strânse ca de furie, trupul absurd de lat. Altădată, versiunea chipului lui era atât de lipsită de claritate, atât de netedă şi expusă, încât puteam vedea cu uşurinţă cum, în timp, avea să se transforme devenind acel alt chip pe care-l iubeam atâta.
Îi vedeam hainele pe mulţi oameni: din material bun dar aspru, adesea roase sau decolorate, mereu curate. Şi nu mă puteam abţine să cred, deşi ştiam că e un non-sens, că dacă suficient de mulţi bărbaţi purtau genul acesta de haine în acelaşi loc, atunci avea să fie şi el forţat să apară, printr-un soi de magnetism. Sau îmi imaginam că într-o zi o să văd un bărbat purtând exact ce purta el, o jachetă roşie ecosez veche sau o cămaşă de flanel de-un albastru deschis şi pantaloni albi ca de pictor sau blugi roşi la manşetă, iar acest bărbat va avea tot păr drept auriu-roşcat pieptănat pe o parte a frunţii late, ochi albaştri, pomeţi proeminenţi, buze strânse, un trup lat şi puternic, o atitudine timidă şi arogantă în acelaşi timp, iar asemănarea va fi una totală, până la ultimul detaliu, rozul din albul ochilor sau pistruii de pe buze sau ciobitura dintelui din faţă, de parcă toate elementele care-l alcătuiau se reuniseră şi unicul lucru de care mai era nevoie pentru a-l preschimba pe acest bărbat în el era cuvântul potrivit.

●

Şi aici sunt destul de aproape de ocean, aşa că din când în când trece-n zbor pe sus câte-un pescăruş. Nu departe este un pârâu, aşa de lat încât îi ziceam râu înainte să mă corecteze Vincent. Se varsă într-un râu cu maree despre care Vincent mi-a spus că nici el n-ar trebui numit râu, ci estuar. Satul acesta este amplasat pe o coastă dintre cele două ape.
Dar acesta este alt ocean. Şi n-aş putea ajunge la el fără să traversez kilometri şi kilometri de oraş, fiindcă oraşul e construit chiar pe ţărmurile sale. Aici nu există flori de gheaţă, nici tufe de jad, nici palmieri. Stâncile nu sunt de gresie, ci de granit şi calcar. Solul nu e nisipos şi nici roşcat, ci un cernoziom de-un maro închis.
E martie şi e frig. Ciorapii groşi de bumbac ai lui Vincent atârnă pe sârmă, încă umezi după câteva ore la soare. Pe pământ e un strat de doi centimetri de nea, dar deja s-au întors nişte păsări migratoare şi cântă şi-şi caută locuri de cuibărit. Cintezele fâlfâie în jurul streşinilor verandei din spate, iar noi lăsăm dâre de noroi când intrăm în bucătărie.
Tocmai am terminat de tradus o autobiografie lungă, scrisă într-un stil dificil de un etnograf francez. E bine c-am terminat, fiindcă cu cât stau mai mult timp la o carte, cu atât am bani mai puţini. O s-o trimit la editor împreună cu factura şi o să aştept să-mi vină cecul.
Astăzi, mai devreme, citeam despre un scriitor japonez care locuieşte în Anglia şi scrie în engleză. Romanele lui sunt meticulos construite, au un scenariu firav şi prezintă informaţiile într-un stil fragmentar, nonşalant. Articolul mi s-a părut important, dintr-un motiv pe care nu-l puteam identifica, şi intenţionam să-l pun deoparte şi să-l recitesc, dar am pierdut revista. Nu sunt eficientă cu lucrul la roman, iar această ineficienţă virusează celelalte lucruri pe care încerc să le fac. Era mai de înţeles când tot trebuia să las deoparte scrisul romanulului şi să-l reiau. Acum, deşi lucrez la el aproape zilnic, tot devin confuză şi uit ce făceam în ziua precedentă, când m-am întrerupt. Trebuie să-mi scriu instrucţiuni pe mici fişe, cu săgeţi pentru fiecare. Caut săgeata, citesc instrucţiunea, o urmez, apoi îmi amintesc treptat ce făceam şi ştiu unde mă aflu până mă opresc pe ziua respectivă, când îmi scriu altă instrucţiune. Dar în cele mai proaste zile nu fac decât să stau aici în cămaşă de noapte, cu propriul meu miros cald înălţându-mi-se prin deschizătura de la guler. Ascult maşinile trecând într-un şuvoi nesfârşit pe şoseaua de sub ferestrele mele şi mă gândesc că se întâmplă ceva doar fiindcă trece timpul. Nu mă îmbrac până nu stau acolo jumătate de zi. Nu fac mereu duş la început, ci doar într-un anumit moment, când simt că m-am copt destul.

●

Uneori, în săptămânile care au urmat, zilele păreau o succesiune nesfârşită de dimineţi, după-amieze, seri şi nopţi grele. Adesea mi-era greu să ies din pat dimineaţa. Zăceam acolo şi mi se părea că aud paşi pe pământul de dincolo de fereastra mea, dar era propriul meu puls, bătându-mi ca nisipul în urechi. Mă temeam de ce urma. Vreme de câte-o oră, cu ochii închişi, visam, apoi începeam să-mi fac griji, apoi începeam să fac planuri. Adesea percepeam lucrurile extrem de clar pe atunci, deşi ceea ce percepeam apărea de obicei în cea mai cumplită deghizare posibilă. După ce făceam suficiente planuri cât să încetez să mă mai îngrijoreza atâta, încercam să deschid ochii. Dacă îi puteam ţine deschişi, mă uitam prin cameră. Mă gândeam la el şi încercam să mă gândesc la altceva. Dar nu mă puteam gândi la nimic altceva şi era ca şi cum însuşi trupul meu mă împiedica, ca şi cum carnea mea era înmuiată într-o esenţă de-a lui, fiindcă această esenţă îmi urca până la creier şi umplea fiecare celulă, şi era aşa de puternică încât atenţia îmi era readusă către gândul la el, în ciuda a ceea ce voiam. Apoi mă sculam, în sfârşit. Lucram alte câteva ore în cămaşă de noapte şi halat, şi-n cele din urmă mă îmbrăcam, dar cu nişte haine moi, largi, nu mult diferite de pijamale.
De obicei puteam lucra până se termina dimineaţa. Însă după-amiaza era lungă şi lentă, aşa de lentă încât pur şi simplu se oprea şi murea dintr-o dată. Îmi plăcea să fie lumina zilei afară, iar orele de întuneric să fie mult înaintea sau în urma mea. Dar nu voiam prea des să ies în acea lumină şi ţineam draperiile trase. Îmi plăcea să văd lumina în despicătura dintre draperii, îmi plăcea să ştiu că era acolo. Apoi, când venea seara şi afară era întuneric, ţineam luminile aprinse înăuntru.
Făceam ce puteam ca să îmi distrag atenţia. Mă tot mişcam, curăţam ceva prin casă, sau ieşeam afară, sau vorbeam cu prieteni şi îi ascultam vorbind, sau încercam să citesc o carte care-mi ţinea mintea ocupată, sau făceam la masa mea vreo muncă dintre cele care nu-i permitea minţii să rătăcească. Uneori masa dinaintea mea părea să fie singurul loc plan, iar toate celelalte fie cădeau dinspre ea, fie se ridicau abrupt dinspre ea.
Traducerea era una dintre muncile bine de făcut, şi aveam un roman scurt pe care trebuia să-l traduc. Aşa că stăteam la masa pliantă pe un scaun metalic şi munceam. De obicei traduceam dimineaţa, dar mai reveneam şi în alte momente, chiar şi seara târziu. Era un gen de muncă pe care-l puteam face aproape oricând, de fapt lucram mai bine când eram nefericită, fiindcă atunci când eram fericită sau entuziasmată, mintea mea începea să hoinărească aproape imediat. Cu cât eram mai nefericită, cu atât mai greu mă concentram pe acele cuvinte străine care se aflau acolo, în pagină, într-o construcţie ciudată, o problemă de rezolvat, suficient de grea cât să mă ţină ocupată, iar dacă puteam rezolva problema, atunci mintea mea era fermecată, însă dacă problema era foarte grea şi nu o puteam rezolva, aşa cum se întâmpla uneori, minteam mea se ciocnea de ea iar şi iar, până când în sfârşit aceasta plutea eliberată şi pleca dusă de curent.
Nu era o carte lungă, dar era grea, şi fiindcă eram distrasă nu făceam o treabă prea grozavă cu traducerea, deşi munceam din greu şi-mi simţeam mintea aşa de ageră. Ceea ce scriam în engleză era ciudat, după cum am văzut mai târziu.
Câtă vreme citeam propoziţia de tradus, ori scriam traducerea ei, ori citeam un cuvânt din dicţionar, eram absorbită de cuvintele acelor alţi oameni, nu de vocile personajelor din roman, fiindcă acestea vorbeau rareori, ci de vocea autorului romanului, şi de vocile seci şi precise ale editorilor dicţionarului care ofereau definiţiile cuvintelor pe care le căutam, şi de vocile mai însufleţite ale diferiţilor scriitori citaţi în dicţionar. Dar în timpul scurtului interval în care mă opream din tradus şi ridicam dicţionarul, un interval care nu se putea să dureze mai mult de cinci secunde, când nu mă uitam la nici un cuvânt, ci pe fereastră, iar aceste voci se stingeau, imaginea lui se ivea înotând între mine şi ceea ce lucram, provocându-mi o durere proaspătă fiindcă uitasem de el pentru câteva minute sau îl împinsesem undeva în fundul minţii cu aceste cuvinte pe care le studiam aşa de îndeaproape.
Aveam şi scrisori de scris. I-am scris una bărbatului a cărui carte o traduceam, iar în timp ce scriam mă uitam la mine şi ziceam: Ia te uită la ea, îi scrie acestui bărbat, iar în acelaşi timp se gândeşte neîncetat la angajatul ăla din benzinăria de pe şosea. Şi totuşi bărbatul căruia îi scriam ar fi înţeles, fiindcă acesta era genul de lucruri despre care scria el în romanele lui.
Lucram la masa mea, apoi de multe ori spălam ceva, pe mine sau ceva din casă, hainele mele sau ceva din bucătărie. Făceam un duş după altul, frecându-mă de parcă mi-aş fi putut şterge corpul, frecând nu doar mizeria, dar pielea şi carnea, până la os. Am trudit la ferestrele din camera mea. Am curăţat ambele feţe ale fiecărui geam până puteam vedea prin ele de parcă nici nu existau, vedeam plantele de afară, terasa roşie şi partea albă de dedesubt a arcadei, care devenea roz când ploua, reflectând terasa roşie udă.
În acea lună a plouat mult. Se făcea beznă dintr-o dată, se îmbulzeau norii şi începea să plouă, ploua vertical, din greu, iar după scurt timp se oprea. Ieşea soarele şi strălucea de pe un cer senin. Reflexiile din băltoacele din afara casei urcau precum şerpii pe dulăpioarele de lemn închis la culoare din bucătărie. Soarele încingea acoperişul ud aşa de repede încât se înălţa abur din şindrila neagră, de peste tot, iar vântul îl împrăştia către streşini, în nori ca de fum. După ce strălucea soarele un pic, iarăşi se întuneca brusc, iar eu mă uitam la patul meu, din capătul îndepărtat al camerei, şi vedeam întunericul răspândindu-se, de parcă ar fi pornit din acel colţ, din păturile închise la culoare de pe pat.

„Sfârşitul poveştii”, de Lydia Davis,
în pregătire la Editura Univers, colecţia Globus.
Traducere de Veronica D. Niculescu