Vera, doamna Nabokov (I)

„Ah, bucuria mea, când o să locuim împreună, într-un loc frumos, cu vedere la munte, cu un câine lătrând dincolo de fereastră? Am nevoie de nişte lucruri atât de mici: o călimară de cerneală şi o pată de soare pe podea – ah, şi de tine. Dar cel din urmă nu-i deloc un lucru mic.” îi scria Nabokov Verei pe 19 august 1924, cu mai puţin de un an înainte de căsătorie. Fragmentul de scrisoare este mottoul capitolului „Epoca romantică” din biografia Verei Nabokov, scrisă de Stacy Schiff.

Intitulat pur şi simplu „Vera”, volumul lui Stacy Schiff, apărut în anul 1999 şi pentru care autoarea a luat Premiul Pulitzer – după ce cu cinci ani în urmă fusese finalistă la aceleaşi premii pentru biografia lui Saint Exupéry – poate fi aşezat alături de mai faimoasa biografie a lui Vladimir Nabokov scrisă de Brian Boyd, completând un tablou de familie. Minuţios documentată şi fermecător scrisă, cu subtilitate şi obiectivitate, cartea este mai mult decât un portret al Verei, soţia scriitorului. Este o poveste de dragoste şi povestea unui mariaj, cu nespus de fine detalii pe un fundal istoric descris cu precizie, dezvăluind adesea acolo unde anumite lucruri rămăseseră ascunse, însă întotdeauna cu eleganţă. O carte în care să te cufunzi atunci când s-a stins focul palid, când ţi s-au terminat întâlnirile cu toate cărţile lui Nabokov şi aştepţi să le reiei, când dorul de autorul preferat e mai mare. Până când se va traduce – dacă se va traduce – şi la noi acest volum, câteva note de lectură. Traducerea citatelor îmi aparţine.

O viaţă cufundată în literatură

„Acest volum nu este unul de critică literară”, ne avertizează autoarea în Introducere. Spre deosebire de biografia lui Boyd, care tratează şi cărţile, aici focusul este pe viaţă. Însă, inevitabil, viaţa este literatură. „Din primii ani până la ultimele zile, viaţa Verei Nabokov a fost una cufundată în literatură, pentru care avea o ureche extraordinar de sensibilă, o memorie colosală şi o preţuire aproape religioasă. Dar nu a fost scriitoare. A fost doar o soţie”, spune Stacy Schiff.
O soţie care a preţuit discreţia, umbra, tăinuirea lucrurilor personale. Mariajul a adus-o în lumina reflectoarelor, firea a făcut-o să tragă mereu spre partea umbrită, arată Schiff. Vera Nabokov se descria – când şi dacă era nevoie – prin negaţii; nu era o aristocrată rusă, nu era prima logodnică a soţului ei. Despre ce era, Vera vorbea puţin sau deloc. Sunt mulţi cei care consideră că Nabokov şi-a câştigat faima datorită traducerii lui „Evgheni Oneghin” de Puşkin în engleză şi romanului „Lolita”. Pe cel dintâi, i l-a sugerat Vera; pe cel de-al doilea, ea i l-a salvat. „Fără soţia mea, n-aş fi scris nici măcar un singur roman”, spunea Nabokov.

Una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste

Povestea Verei şi a lui Vladimir Nabokov este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale secolului trecut. Cei doi au petrecut foarte puţin timp separaţi. Majoritatea cunoscuţilor nu l-au văzut niciodată pe el fără ea.
Vladimir Nabokov îi cere scuze mamei, într-o scrisoare, fiindcă îi scrie cu creionul – singurul stilou al cuplului este la Vera, care corectează un şpalt în cealaltă cameră. Soţii Nabokov împart şi aceeaşi agendă – scrisul lor se întâlneşte la un moment dat la mijloc, fiindcă ea începe dintr-un capăt, el din celălalt.
Cei doi se purtau în lume de parcă ar fi ţinut, amuzaţi, un secret. Cunoscuţii şi-i amintesc că semănau cu doi copii care pun la cale, codificat, cât să le spună adulţilor.
Dar cine era Vera? Cine era soţia care conducea maşina undeva, sub un copac, şi îşi lăsa bărbatul acolo, ca să scrie liniştit în „singurul loc din America unde nu e gălăgie şi nu trage curentul” – în maşină? Şi care apoi dispărea. Şi tot aşa a reuşit să le dispară mereu de sub nas intervievatorilor care îi iscodeau. Cu răspunsuri în care mereu şi-a negat importanţa, această soţie care a fost „mai mult decât o dactilografă, mai puţin decât un colaborator”, ne este prezentată, de la naştere până în ultimele ei zile, cum nu ne-a fost prezentată niciodată. Cartea a fost publicată la opt ani după dispariţia Verei.

„Tu eşti singurul om căruia îi pot vorbi…”

„Nu-mi amintesc.” – acesta era răspunsul Verei Nabokov când era întrebată cum şi-a cunoscut soţul. Un răspuns deloc greu de interpretat de cei care ştiau că această femeie avea o memorie uluitoare: putea recita volumele de versuri ale soţului, le ştia integral pe de rost. Altă dată a răspuns: „Dar ce, sunteţi de la KGB?” Cineva a insistat: „Soţul dumneavoastră povesteşte despre seara de 8 mai 1923; aţi dori să detaliaţi?” „Nu”, a răspuns Vera Nabokov.
Nabokov a povestit cum a întâlnit-o la un bal de caritate al emigranţilor ruşi, în Berlin. Vera a contracarat ori de câte ori fraza a fost preluată şi sucită prin articole. Cert e că Vera şi-a făcut apariţia într-o seară, pe un pod, sub un şir de castani, cu o mască neagră pe ochi. Nu şi-a dat jos masca în timpul primei părţi a conversaţiei, iar masca a devenit legendară şi simbolică pentru gustul ei de a se camufla. Nabokov tocmai fusese părăsit de Svetlana, logodnica sa, căreia îi scria din călătoriile prin Dresda, Strasbourg, Lyon, plănuind să plece în Africa: „şi dacă voi găsi un loc pe planetă unde nu vei putea fi de găsit nici tu, nici umbra ta, atunci mă voi stabili acolo pentru totdeauna.” Peste două zile, îi scria Verei: „Fiindcă tu eşti singurul om căruia îi pot vorbi – despre nuanţa unui nor, despre cântecul unui gând şi despre faptul că atunci când am ieşit azi să lucrez şi am privit în faţă fiecare floare-a-soarelui, toate mi-au răspuns zâmbindu-mi din seminţe.” În câteva luni, Nabokov avea să se jure că n-a mai iubit aşa niciodată şi că regreta fiecare clipă din trecut pe care n-o petrecuse cu Vera.

Combinaţia stranie de graţie şi hotărâre

Vera Evseevna Slonim s-a născut în St. Petersburg pe 5 ianuarie 1902, într-o familie de evrei ruşi. A fost un copil precoce, cel puţin la fel de precoce ca soţul ei. A citit primul ziar la trei ani şi avea amintiri din primul an de viaţă. Putea ţine minte o poezie pentru totdeauna după ce o citea de două ori. A crescut, alături de cele două surori, vorbind patru limbi. Acasă franceza era prima limbă, pe care Vera o vorbea fără accent; de la unsprezece ani, engleza era limba de la joacă; rusa era considerată a treia limbă; iar a patra limbă a Verei era germana. Era bună la limbi străine şi matematică, lua lecţii de balet, pian şi tenis.
Când s-a căsătorit cu Nabokov, Vera ştia că el era cel mai înzestrat poet rus din generaţia lui. N-avea să fie nici prima, nici ultima femeie din lume care renunţă la aspiraţiile ei literare îndrăgostindu-se de un scriitor. Boyd spune că ar fi putut fi o scriitoare talentată dacă ar fi ales aşa, însă a crezut cu atâta patimă în darul lui Nabokov, încât a simţit că va fi mai împlinită ajutându-l pe el.
Cândva între 1925 – anul căsătoriei lor – şi moartea ei, Vera Nabokov a distrus scrisorile ei către soţ. Simţea că doar cuvintele lui, chiar şi cele intime, ar putea avea o valoare pentru posteritate – nu şi ale ei. Şi-a renegat şi lucrările literare (traducerile făcute înainte să se căsătorească cu Nabokov, precum cele din Poe). Femeia care a păstrat orice rând din ceea ce-a scris Nabokov, inclusiv romanul neterminat „Originalul Laurei”, a avut grijă să distrugă tot ceea ce tradusese ea („Sunt precise, dar nu inspirate”).
Deşi ei au negat în mai multe rânduri, Vera şi Vladimir au multe în comun cu Zina şi Feodor din „Darul”. În Vera, Vladimir a găsit „combinaţia stranie de graţie feminină şi hotărâre nefeminină” pe care o admira şi Feodor la Zina.
Gândul ne zboară inevitabil şi la „Foc palid” când citim ce i-a scris Nabokov Verei după ce a vizitat mormântul tatălui împreună cu ea: „Când am fost ultima oară la cimitir, am simţit atât de acut şi de limpede: Tu ştii totul, tu ştii ce o să se întâmple după moarte, tu ştii pur şi simplu, într-un mod evident şi calm, aşa cum ştie o pasăre după ce ţâşneşte de pe o ramură că va zbura şi nu va cădea. Şi de asta sunt aşa de fericit cu tine, dragostea mea.” Nabokov nu credea că moartea este capăt de drum. E foarte posibil ca Verei să-i fi împărtăşit pentru prima oară această credinţă. Pe de altă parte, el credea în Soartă. Soarta care se străduise să facă să se unească drumurile lor paralele, până a reuşit, exact la fel ca în cazul lui Feodor şi al Zinei. Vera, însă, credea în ceea ce poţi face cu mâinile tale.

„Când unul prizează tutun, celălalt strănută”

S-au căsătorit pe 15 aprilie 1925, la Berlin. Scrisorile lui Nabokov din acea perioadă sunt pătimaşe. Iată ce îi scria surorii sale, Elena: „Cel mai important lucru în dragoste este sinceritatea totală, sclipitoare – aşa încât că nu existe niciuna dintre acele dezamăgiri mărunte, acele miciuni care se ivesc deodată în alte relaţii umane – şi fără nici o poză nici în faţa ta, nici în faţa celui iubit: asta este adevărata puritate a iubirii. Şi trebuie să fii precum gemenii siamezi, în iubire: când unul prizează tutun, celălalt strănută. Şi trebuie să ţii minte că cea mai mare iubire este cea mai simplă iubire, tot aşa cum cele mai bune versuri sunt cele care sunt scrise foarte simplu.”
Soţii au fost separaţi pentru două luni în vara lui 1926, când Vera a mers cu mama ei la un sanatoriu. I-a lăsat soţului un buchet de trandafiri, o cutie de bomboane şi o agendă numerotată, pe care să-i scrie zilnic. Iar el aşa a făcut. Ea, mai puţin. Nabokov avea să se plângă: dacă vreodată se va publica o antologie cu scrisorile lor, ea nu se putea lăuda decât cu 20 de procente. A îndemnat-o să ţină pasul.

Copilul literar al unui mariaj

„Vladimir Nabokov” este considerat copilul literar al mariajului dintre Vera Slonim şi Vladimir Sirin. „Vladimir se disociase aşa de mult de numele lui de familie după toţii anii lui ca Sirin, încât prima oară când a văzut tipărit Nabokov l-a citit Nobody (Nimeni). Al doilea gând al său a fost că citea un necrolog”, spune Schiff. Talentatul poet rus cu care s-a căsătorit Vera avea să devină faimos ca romancier de limbă engleză.
De obicei, bărbatul îşi schimbă numele când se pregăteşte pentru faimă, în timp ce femeia şi-l schimbă pentru a cădea în uitare. Nu a fost cazul Verei, care şi-a făcut profesie din căsnicie. Ea n-a fost forţată să aleagă între iubire şi muncă. Verocika, aşa cum îi spunea Vladimir, avea să îşi facă soţul beneficiar direct al pregătirii ei profesionale – a tradus, a dactilografiat, a rezolvat mici chestiuni practice, a muncit perioade lungi, neobosită, fără pic de timp liber.
Vera a lucrat la un manual de limbă rusă pentru germani, la care lucrase iniţial Vladimir. A colaborat şi la un dicţionar rus-francez şi unul rus-german. Glumea despre toate acestea, spunând că n-au fost decât muncă de duzină, nimic serios, şi era fericită că numele lor nu supravieţuiseră acolo. Ceea ce conta erau cărţile cu numele scriitorului Vladimir Nabokov pe ele.

„Această lună nu era hoţ”

Vera avea o abilitate de a se descurca în viaţa de zi cu zi, în micile chestiuni practice, care îi lipsea lui Vladimir. Scriitorul întocmise o listă cu lucruri pe care n-a putut niciodată să le facă – să dactilografieze, să conducă maşina, să vorbească germana, să strângă o umbrelă, să răspundă la telefon, să taie paginile unei cărţi. Dacă ar fi făcut şi Vera o listă cu lucrurile pe care le detesta cel mai mult, pe aceasta, s-ar fi aflat: să gătească, să facă treabă prin casă, lipsa de sinceritate, cruzimea faţă de animale, vorbitul despre ea însăşi.
În vârful listei lui Nabokov era, desigur, dactilografiatul. Era însă un corector pătimaş. Vera i-a dactilografiat, începând din toamna lui 1923, povestiri, piese, poezii, aproape toate paginile scrise de el până în 1961. „Era mai mult decât o dactilografă, mai puţin decât un colaborator”, spune Stacy Schiff. Nabokov îi citea tot, iar ea recitea când le bătea la maşină. Făcea sugestii, făcea corecturi gramaticale, lucruri despre care refuza apoi să vorbească sau le alunga cu un gest care o caracteriza.
„Vera avea părul blond deschis când am cunoscut-o, dar nu mi-a luat mult să o fac să albească”, i-a spus Nabokov unui jurnalist. Vera, această frumuseţe atipică, cu ochi albaştri şi încheieturi delicate, translucide, a început să albească de la douăzeci şi cinci de ani şi era mândră de asta. Până la patruzeci şi ceva de ani, părul ei devenise un nor alb strălucitor. Discrepanţa dintre păr şi faţa ei tânără era dramatică, notează Stacy Schiff, iar Vera se mândrea cu haloul alb, care găsea că i se potrivea, o scotea din toate categoriile. A fost încântată când o coafeză a anunţat-o că nuanţa ei de blond nu putea fi reprodusă.
„De ce auto-ştergerea? Vanitate exista, şi încă în cantităţi mari. Dorinţa sau abilitatea de a se privi în ochi nu exista. Se simţea foarte confortabil cu o mască, se simţea mai ea însăşi atunci când reflecta lumină către altceva. Această lună nu era hoţ”, notează Stacy Schiff, cu trimitere la „Foc palid” şi la shakespereanul „luna e-o hoţoaică ce-şi fură focul palid de la soare”.

Sarcina secretă, marca Verei

Traiul în Berlin a devenit tot mai greu, cu zvastici atârnând pe străzi şi nazişti în uniforme cerând donaţii pentru partid. Vera a fost, în mai 1933, martoră a arderii unor cărţi în drum spre casă, la amurg. Zeci de mii de volume au ars în flăcări. Soţii Nabokov au rămas acolo, deşi era tot mai periculos, iar Germania le provoca greaţă încă dinainte de căsătorie. Nabokov nu a învăţat niciodată germana; deşi putea înţelege un film la cinema, nu putea vorbi – nici nu avea cunoscuţi de limbă germană, trăia în cercul emigranţilor ruşi. Mâncarea nu le plăcea. Motivul principal pentru care au rămas – nu aveau unde să se ducă. „Pe harta Europei erau Anglia, Franţa, Germania şi Rusia. În prima conduceau imbecilii, în a doua, morţii vii, în a treia ticăloşii, iar în a patra ticăloşii şi birocraţii”, aşa descria Nina Berberova situaţia emigranţilor.
Lui Nabokov, situaţia politică nu i-a întrerupt strădaniile literare: „Îmi scriu romanul. Nu citesc ziarele”, spunea în 1934, adăugând că „scriitorii trebuie să se ocupe de propriile lor îmbătări, nevinovate şi fără rost”.
În seara de 9 mai 1934, la aproape nouă ani de când îşi cunoscuse soţul, Vera Nabokov a născut la o clinică privată din Berlin un băieţel mare, căruia îi vor pune numele Dmitri. Toată lumea a fost uluită, nimeni nu a ştiut de sarcină. Vera considerase că sarcina, ca şi căsnicia, era doar treaba ei şi a soţului. Sora lui Nabokov, Elena, a exclamat când a aflat de sarcina clandestină: „Pur şi simplu Vera.”
În Berlinul lui Hitler, Vera şi Vladimir au ţesut un cocon protector în jurul fiului lor. Vorbesc ruseşte, îl înfăşoară în blănuri şi au mare grijă de dieta şi de igiena lui, deşi se descurcă foarte greu – şi refuză să vorbească despre sărăcie. Nabokov îl plimbă pe copil prin Grunewald când Vera munceşte şi nu are o clipă liberă. Cei doi sunt fermecaţi de micuţul pe care îşi vor aminti amuzaţi cum l-au păcălit ca să meargă. Dmitri nu voia să meargă decât dacă se apuca din loc în loc de copaci şi tufişuri. Aşa că i-au pus o creangă în mână, iar copilul a mers. La opt luni, Vera a început să-l înveţe numele de plante şi copaci, mereu o dovadă de cultură în familia Nabokov.

„Darul” la Paris; episodul Irina

În 1936, celor doi le-a devenit limpede că trebuie neapărat să părăsească Germania. Lui Nabokov i se va aranja o lectură în Belgia, de unde va pleca în Franţa. Lectura din Bruxelles a fost minunată, Nabokov a citit din Puşkin într-o franceză fără cusur. Dar adevăratul triumf a fost la Paris, unde toate biletele s-au vândut în avans; toţi voiau să-l vadă revenirea poetului rus. Acolo, a citit vreme de o oră şi jumătate din „Darul”, roman aflat în lucru, fiind aplaudat frenetic.
Urmează cea mai lungă şi dificilă perioadă în care soţii Nabokov sunt despărţiţi. Nu doar că unul este în Germania şi altul în Franţa, dar apar zvonurile de adulter şi într-un târziu Vladimir confirmă ceea ce soţia lui aflase: era în toiul unei aventuri amoroase. Femeia se numea Irina Iurievna Guadanini. Stacy Schiff prezintă probabil pentru prima oară detaliile acestei întâmplări, menţionate doar în treacăt de Boyd. Nabokov a cunoscut-o pe Irina în călătoria din 1936 la Paris. Mai tânără cu trei ani decât Vera, Irina l-a cucerit pe Nabokov cu o excelentă memorie pentru versuri, cu simţul umorului, cu aplecarea voioasă faţă de jocurile de cuvinte. Era o femeie sensibilă, fusese măritată pentru scurt timp, acum era divorţată.
Vladimir este torturat – nu poate trăi fără Irina, dar cei paisprezece ani cu Vera fuseseră fără pată. Alegerea i se pare imposibilă, ţinând cont şi de Dmitri. Simţea că îşi pierde minţile, după ce îi tot repetase Verei că nu e nimic adevărat. Era acum atât de departe de sinceritatea pe care o declama în anii ’20. În cele din urmă, reunit cu familia, îi va scrie Irinei că nu va putea fi cu ea, lăsând-o în pragul sinuciderii. Irina va scrie o povestire în anii ’60, „Tunelul”, scandalos de autobiografică, plină de citate din scrisorile lui Nabokov din 1937. La finalul poveştii, eroina se aruncă pe şine la intrarea unui tren într-un tunel.
În a doua jumătate a anului 1937, Nabokov scrie capitolele finale din „Darul”, un roman care a fost descris ca o odă adusă fidelităţii, unde Zina este motorul care îl face pe Fiodor să scrie „ceva mare, care să le taie tuturor respiraţia”.
Soţii Nabokov se reunesc la Paris cu o zi înainte de declaraţia de război. Istoria îi goneşte din Europa. În cele din urmă, reuşesc să plece din Franţa – aceasta este scena care încheie „Vorbeşte, memorie” – iar pe 27 mai 1940 ajung în sfârşit la New York. Vasul cu care au călătorit, „Champlain”, a lovit o mină la următoarea călătorie, pe 14 iunie, şi s-a scufundat. Fratele lui Vladimir, Serghei, va muri într-un lagăr de concentrare.

(va urma)

„Vera (Mrs. Vladimir Nabokov)”,
de Stacy Shiff,
Random House, The Modern Library,
New York, 1999.