Vera, doamna Nabokov (II)

„Vorbesc fluent engleza, franceza şi germana”, scrisese Vera Nabokov în documentele ei de imigrare, iar cu această declaraţie începe un nou capitol din biografia „Vera”, de Stacy Schiff. Soţii Nabokov ajunseseră, în sfârşit, în America şi la New York în 1940. Pentru Vera, deşi lucrase în limba engleză în timpul anilor petrecuţi la Berlin, adaptarea a fost dificilă. Spre deosebire de soţul ei, ea nu pusese niciodată piciorul într-o ţară anglofonă. Cei care o vor întâlni în primii ani petrecuţi de ea în America îşi vor aminti că erau frapaţi în primul rând de tăcerea ei, scrie Stacy Schiff.
Pentru soţii Nabokov, ajunşi acolo unde el îi propusese să se stabilească încă din 1923, la câteva luni după ce se cunoscuseră, realitatea se va dovedi complicată. Nabokov nu avusese bani când se căsătoriseră, dar era un sărac cu o reputaţie de scriitor. Pentru prima oară acum, reputaţia se cam evaporase. Vera avea treizeci şi opt de ani, Dmitri nu ştia engleză deloc, Vladimir Nabokov nu avea nici o promisiune de lucru, iar economiile lui se ridicau la un pic o sub o sută de dolari.

Fără literatură

În septembrie, lui Nabokov i se oferă un post la o librărie – scriitorul îi promisese Alexandrei Tolstoi că e gata să facă orice fel de muncă, dacă aceasta îi oferă lui şi familiei sale şansa la o existenţă. La librărie, i se propune să ambaleze pachete, de la nouă la şase. Plate, şaizeci şi opt de dolari pe lună. Mai mult distrat decât indignat, Nabokov declară: „Unul dintre puţinele lucruri pe care e limpede că nu ştiu să le fac este să împachetez ceva”. Mai mult, nu puteau trăi cu suma aceea, mai ales dacă nu rămânea timp pentru a face şi alţi bani.
În New York, familia s-a stabilit într-un „mic apartament cumplit”, cum îl descrie Vera. La câteva luni după ce este înscris în clasa întâi, Dmitri este deja „promovat” în a doua.
Primii ani în America, descrişi detaliat de Stacy Schiff, sunt pentru familia Nabokov extrem de grei. Cu atâtea problemele de supravieţuire, nu este loc de strădanii literare. Anul 1940 este unul dintre puţinii ani în care Nabokov nu face literatură.

Odată ce Dmitri a mers la şcoală, Vera a putut începe să lucreze. Dar era conştientă de valoarea ei şi, din fericire, a refuzat ofertele de nimic primite la început. La finalul lunii ianuarie găseşte un post la un ziar franţuzesc gratuit. Dmitri începe repede să vorbească fluent şi fără accent. Fermecătoare pasaje cu Dmitri crescând în New York. La şase ani, plimbându-se prin Central Park, era abordat de alţi copii care îl întrebau, miraţi de haina lui de blană, dacă e băiat sau fetiţă. „Nu, sunt băiat, iar felul ăsta de haină îl poartă băieţii acolo de unde vin eu”, zice Dmitri, prietenos cu toată lumea.

„În căsuţe mici, pe lângă şosea”

Şi Nabokov a început imediat să cocheteze cu accentul şi expresiile locului. Însă garderoba lui vorbea pentru el şi striga „străin”. Iar stranger rimează oriunde cu danger, puncta Nabokov.
Două întâmplări din frizerie. În primele săptămâni la New York, un frizer a aruncat o privire la clientul lui, Vladimir Nabokov, şi l-a declarat: englez, proaspăt sosit, jurnalist. Uluit, Nabokov l-a întrebat cum de-a ajuns la concluzia asta. „Fiindcă aveţi accent englezesc, n-aţi avut încă vreme să scăpaţi de pantofii europeni şi aveţi fruntea înaltă şi faţa unui ziarist”, i-a spus frizerul. „Sunteţi un adevărat Sherlock Holmes”, i-a răspuns Nabokov. „Cine e Sherlock Holmes?”, a întrebat frizerul.
Ceva mai târziu, Vera l-a dus pe Dmitri la tuns. Frizerul l-a întrebat unde e casa lui. „Eu nu am casa mea”, a zis copilul, care locuise la douăzeci şi una de adrese în ultimii trei ani. „Atunci, unde locuieşti?”, a întrebat frizerul. „În căsuţe mici, pe lângă şosea”, a spus Dmitri. Vera avea să fie fermecată de acest răspuns.

Nabokov, traducătorul lui Sirin

Pentru Vera, această perioadă rămâne foarte grea. Pare puţin dispusă să se reinventeze, se teme de ridicol, mai ales în preajma academicienilor cu care îşi petrec mult timp odată ce începe colaborarea lui Nabokov la Universitatea Wellesley. Cu o ureche deosebit de atentă la subtilităţile limbii, ea va fi deodată lipsită de abilitatea de a se exprima. Mai degrabă va fi gata să lupte pentru reinventarea unui scriitor: să facă un scriitor american din cel care fusese un înzestrat scriitor rus. Ea va continua lupta cu traducerile şi cu editorii, se va ocupa de corespondenţă, dar şi de casă şi de copil. Vor urma ani domestici, în care se va plictisi teribil în postura de casnică, şi ani teribili în care nu va mai face faţă corespondenţei care le va umple căsuţa poştală ca o ploaie torenţială, mai ales după apariţia „Lolitei”. Dar până atunci vor mai trece ani mulţi.
În prima perioadă petrecută în America, Nabokov va publica dintre povestirile scrise în rusă. Le va traduce în engleză, fiind, după cum observă Schiff, mai puţin scriitor şi mai mult traducătorul lui Sirin. Să scrie în engleză este un chin. În anul cât a predat la Wellesley, Nabokov a colaborat şi la Harvard’s Museum of Comparative Zoology, cu o jumătate de normă, devenind total dependent de microscop. Vera punea această dependenţă pe seama imposibilităţii de a scrie în engleză. „Nevoia de scrie ceva este uneori teribilă, dar dacă nu pot s-o fac în rusă, n-o mai fac deloc”, spunea Nabokov în noiembrie 1945.
În vara lui 1942, Dmitri, acum în vârstă de opt ani, scrie o povestire despre o mamă care „era aşa de bună, încât înainte să-şi bată copilul îi administra nişte gaz ilariant”, poveste care, spune Stacy Schiff, descrie binişor atitudinea soţilor Nabokov faţă de creşterea copilului.

„Vera e minunată cu Volodia”

În 1945, cei de la Wellesley i-au sugerat lui Nabokov să ţină un curs de literatură rusă, iar el era pe cale să refuze, ştia câtă muncă ar fi necesară. Vera l-a convins să accepte, promiţând să scrie ea cursurile. Scutindu-şi soţul de căutarea datelor şi detaliilor biografice, a compilat o scurtă istorie a literaturii ruse. Împreună, cei doi au rescris vreo treizeci de cursuri, pe care Nabokov le va ţine de două ori pe săptămână la Wellesley. Mai târziu, Vera va susţine că soţul ei a revenit atât de mult pe cursurile scrise de ea, încât nu a mai rămas nici un cuvânt de-al ei.
În 1946, după o cină cu soţii Nabokov, Edmund Wilson îi va scrie celei care-i va deveni a patra soţie: „Vera e minunată cu Volodia: îi scrie toate cursurile, îi dactilografiază manuscrisele şi se ocupă de toate aranjamentele editoriale.”

Crescând în America

Viaţa Verei devine mult mai plăcută când Vladimir este convins să renunţe la obiceiul de a fuma patru pachete de ţigări pe zi, în vara lui 1945. În suferinţele lui, pe care le va povesti amuzat, se va apuca să îşi urmărească un coleg prin muzeul ca să îi inhaleze mirosul, fiind cât pe ce să îl îmbrăţişeze.
America a avut un efect ciudat asupra soţilor Nabokov: ambii s-au mărit. În câteva săptămâni de la ultima ţigară, Vladimir ia în greutate douăzeci de kilograme. Vera remarca: „Volodia se loveşte mereu de mobilă, fiindcă nu-şi poate ţine minte noile dimensiuni. Zice că are mereu vânătăi pe burtă”, şi adaugă că, lucru ciudat, soţul ei pare să fi crescut şi în înălţime. Cât despre ea, blonda de 53 de kilograme devine femeia cu păr alb de 60 de kilograme, iar în actele americane se produce o greşeală de neînţeles şi apare mai înaltă cu zece centimetri. Cât despre Dmitri, el creşte şi creşte, iar Vladimir remarcă deodată ce mică pare Vera pe stradă, lângă el.

Asistentă, şoferiţă, Contesă

Inevitabil, biografia Verei este despre Vladimir Nabokov. Stacy Schiff scrie despre toate momentele din viaţa scriitorului, cunoscute sau mai puţin cunoscute, despre fiecare carte scrisă, tradusă, şi despre truda monumentală a Verei cu editorii şi traducătorii – iar aici apar atâtea întâmplări necunoscute.
După episodul Wellesley, urmează Ithaca. Vera va face şcoala de şoferi şi va deveni şoferiţa pe viaţă a soţului – care nu că nu vrea, ci chiar nu poate conduce, după cum îşi va aminti unul dintre studenţii lui, cel care a încercat să îl înveţe. Nu se va putea concentra la şosea, va fi îngrozit că alunecă sub volan. Nu avea încredere în maşini, spune Schiff, iar asta nu e surprinzător la un bărbat care nu avea încredere nici în ascuţitorile electrice de creioane.
În „Foc palid” există o scenă în care Kinbote se oferă să-l ducă acasă pe Shade, fiindcă „soţiile mai uită”. Această soţie nu uita. Vera nu-şi lăsa soţul să aştepte. De-acum, ea va fi o prezenţă obişnuită în campus, spre deosebire de Wellesley, unde puţini studenţi ştiau că şarmantul profesor era însurat. Mai mult, Vera va ajunge asistenta lui.
Prezentă la cursurile de literatură europeană şi rusă, va deveni o apariţie legendară. Poreclită de o parte dintre cursanţi Contesa, de alţii Vulturul Alb, descrisă de unii drept „cea mai frumoasă femeie între două vârste pe care am văzut-o vreodată”, Vera nu lipsea de la nici un curs. Circulau zvonuri: că Nabokov e bolnav de inimă, iar ea trebuie să-i fie în preajmă, cu medicamentele; că ea era enciclopedia lui, în caz că uita el ceva; că el era orb, iar ea era câinele lui, ceea ce explica de ce veneau de mână; că ea era dovada vie că el avea un fan club; că ea avea o armă în geantă, ca să-l apere la nevoie.
Dmitri Nabokov a sugerat trei motive pentru care mama lui mergea la cursurile tatălui: ca să fie mereu la zi, în eventualitatea în care trebuia să îi ţină locul, ceea ce se întâmpla din când în când; fiindcă era un partener extrem de creativ în toate; fiindcă voia să fie acolo.

Fără scrisori, doar în poveşti

Tot Vera se va ocupa de corespondenţa lui Vladimir. Ea va răspunde şi la scrisorile de afaceri, şi la cele din familie. Până şi surorii lui, Elena, ea va fi cea care îi va răspunde, fiind nevoită să dea lămuriri: „E foarte bucuros să primească scrisorile tale şi mereu vrea să răspundă pe loc, dar problema e că el este scriitor, are o nevoie pătimaşă să-şi scrie chestiile lui literare. (…) Adesea scriu eu corespondenţa de afaceri, în numele lui, iar el o semnează.” Altă dată, îi scrie Elenei că Vladimir nu îi poate răspunde personal, fiindcă scrie o povestire şi „ştii cum e, e ca o boală”.
Treptat, cei mai isteţi dintre editori vor înţelege că dacă vor un răspuns prompt, trebuie să-i scrie direct Verei – la început, ea făcea o ciornă, Vladimir scria forma finală, ea o dactilografia, Vladimir o semna; cu timpul, scrisorile vor fi scrise de ea la maşină şi semnate de el.
La fel, Vera este cea care refuză vizitatorii, fie şi admiratorii veniţi după un autograf, precum şi darurile: „soţii Nabokov se străduiau să aibă cât mai puţine lucruri în proprietate, din cauza mutărilor frecvente”, arată Schiff.

„Oneghin” şi uraganul „Lolita”

Când Nabokov preda „Evgheni Oneghin” şi tuna împotriva traducerii existente, Vera avea să-i spună: „De ce nu-l traduci tu?” – cuvinte pe care le va regreta peste zece ani, între cele cinci mii de fişe, pe care ea le-a dactilografiat în mai multe rânduri. Tot ea a ajutat enorm la documentarea pentru comentarii – mergând până la detalii precum la ce oră răsărea soarele în ziua duelului. Cel mai mare regret al ei a fost acela că, în locul acestei traduceri, puteau exista alte titluri semnate Nabokov.
Şi cu „Lolita” au existat îndoieli, dar de ordin diferit. De câteva ori manusrisul a fost aproape ars în Ithaca. Vera şi-a găsit soţul în faţa unui tomberon în flăcări, începând să îl alimenteze cu hârtii. A pescuit pur şi simplu paginile din foc, sub ochii unui vizitator. Soţul ei a început să protesteze: „Fugi de-aici!”. Dar Vera a poruncit: „Păstrăm astea!” Nabokov îşi va aminti că a încercat şi în alte câteva rânduri să ardă „Lolita”, cuprins de îndoieli şi lovindu-se de dificultăţi tehnice. Cum manuscrisul încă nu fusese prezentat nicăieri pentru publicare, era vorba doar de îndoieli artistice.
„Soţia mea este, desigur, un sfătuitor minunat. Ea este primul şi cel mai bun cititor al meu”, i-a spus Nabokov unui reporter după publicarea „Bend Sinister”.
Deosebit de bogat în detalii este capitolul dedicat uraganului „Lolita”. După ce se învinovăţise pentru că îşi îndemnase soţul să traducă „Oneghin”, ceea ce probabil îl costase câteva cărţi proprii, Vera avea probleme cu „Lolita”, însă de cu totul alt fel. Era conştientă de dificultăţile publicării acestei cărţi extrem de valoroase şi de posibilitatea ca povestea la care soţul ei muncise cinci ani să fie greşit interpretată de public. Cu greu reuşeşte să găsească editorul din Franţa; povestea este deja bine cunoscută. „Lolita” apare în septembrie 1955, moment în care Vera se simte deja ca acasă în limba engleză – tocmai la timp pentru a face faţă Uraganului Lolia, notează Schiff.

Vera şi „Lolita”

La trei zile după publicarea „Lolitei”, Vera începe să aştearnă o cronologie a primilor optsprezece ani ai lor în America. S-a întors ca să umple nişte goluri, aşa cum faci în punctele de răscruce ale vieţii, spune Schiff. „Lolita” le va schimba viaţa.
La conferinţa de presă pentru lansarea romanului, va fi prezentă şi Vera. New Yorker Post comentează stupid că scriitorul a fost însoţit de „soţia lui, Vera, o femeie suplă, cu piele albă şi păr alb, care nu aminteşte deloc de Lolita”. La recepţia de la Harvard Club, ca şi în alte locuri, admiratorii îi vor spune Verei că nu se prea aşteptau ca autorul să apară cu distinsa lui soţie. „Da”, a răspuns Vera, zâmbind, „acesta este şi motivul principal pentru care mă aflu aici”. La braţul ei, soţul a chicotit, spunând că a fost tentat să angajeze un copil-escortă pentru această ocazie. Existenţa Verei ţinea ficţiunea la locul său. Vera, inclusă în peisaj, era „femeia din spatele bărbatului care e în spatele bărbatului căruia îi plăceau fetiţele”. Numai ea ştia cât se documentase Nabokov pentru cartea asta.
Succesul „Lolitei” îl lasă indiferent pe Nabokov, mai preocupat în acea perioadă de colecţia sa americană de fluturi.
Publicat pe 18 august 1958 şi în America, „Lolita” urcă pe lista bestsellerurilor în două săptămâni, iar până la începutul lui septembrie se tipăresc optzeci de mii de exemplare. Romanul îşi petrece toamna pe lista celor mai bine vândute cărţi, fiind primul roman de la „Pe aripile vântului” care se vinde într-o sută de mii de exemplare în trei săptămâni de la publicare.
Drepturile de producere a filmului se vând pentru 150 de mii de dolari, anunţul fiind făcut de Times într-un mod pompos, care îi va stânjeni pe soţii Nabokov, deodată mult mai cunoscuţi din cauza acestui anunţ, decât a meritelor literare ale cărţii. Vera s-a grăbit să arate că prima jumătate din bani va veni abia de-a lungul câtorva ani, că se vor opri şi taxe şi că a doua jumătate ar putea să nu fie plătită niciodată.
În faţa greşitelor interpretări ale cărţii, Vera va fi cea care va accentua că acolo există o fată, un copil rămas singur în lume, fără nici o rudă, vulnerabil şi chinuit. Îşi va exprima aceleaşi frustrări mai târziu, când cronicarii nu vor observa dramatismul sinuciderii lui Hazel din „Foc palid”:
„Lolita este discutată în ziare din toate punctele de vedere, mai puţin unul: acela al frumuseţii şi dramatismului. Criticii preferă să caute simboluri morale, justificări, să condamne sau să explice necazurile lui HH… Aş vrea, totuşi, să observe cineva descrierea tandră a neajutorării copilei, dependenţa ei dramatică de monstruosul HH, şi curajul ei zguduitor din tot acest timp, culminând cu mariajul ei sordid, şi totuşi pur şi sănătos, şi scrisoarea ei, şi câinele ei” – Vera Nabokov.
„Lolita era o carte, dar Lolita era şi o fată. Iar ea, considera doamna Nabokov, ar trebui să stea în centrul poveştii căreia i-a împrumutat numele”, scrie Stacy Schiff.

Locul umbrit unde personajele găsesc fericirea

Ne vom opri aici, cu imaginea soţilor Nabokov în căutarea unui mic regat doar al lor – unde scriitorul să poată lucra mai la umbră, genul de lume aflată departe de această lume, locul unde cel mai adesea personajele lui găsesc fericirea. Îl vor găsi în cele din urmă în Elveţia, la Montreux, după un popas la Nisa, unde Nabokov va scrie „Foc palid”, carte care fusese cât pe ce să moară în fază embrionară, din lipsă de timp şi de linişte. Nabokov fusese întrerupt de scrierea scenariului pentru filmul după „Lolita”, iar la Nisa, în plină scriere a poemului, au venit corecturile la traducerea lui „Oneghin”, care o să apară, în sfârşit, după doisprezece ani de trudă comună. Vera îl va ajuta să-şi vadă de poem şi numai de poem şi să nu plece de acolo până când romanul nu este pornit şi aflat în siguranţă, pe drumul cel bun. Vizitatorii sunt descurajaţi. Se scriu cărţi, se traduce, se scot corecturi, se trăieşte. Dmitri îşi începe cariera muzicală la Milano, după ce a absolvit la Harvard.
Aici ne vom retrage şi noi, ne vom abţine să povestim din teribila ultimă parte a acestei cărţi minunate, despre un om fabulos: Vera Nabokov. Femeia din umbra bărbatului din umbra lui Shade. Nimic despre apus.
După ce a făcut tot ceea ce-a putut ca să îl pună pe Nabokov pe harta literaturii, Vera va conspira de-acum la dispariţia lui. Va face tot ceea ce-i stă în putinţă ca să-i protejeze liniştea şi timpul – zilele nu au suficiente ore, ca să împrăştii din ele pe ceea ce nu este literatură. Aici va scrie Nabokov „Ada sau ardoarea” şi „Priveşte-i pe arlechini!”. Până la moartea lui şi încă mai mult de un deceniu apoi, oricât de bolnavă, mereu de o frumuseţe uluitoare, Vera va continua truda uriaşă cu editorii şi cu traducătorii din toată lumea, verificând personal traducerile, făcând sugestii şi traducând ea însăşi (de exemplu, „Foc palid” în rusă, fără ca măcar să îi apară numele pe traducere).
Vom mai adăuga atât: când va muri Vladimir, Vera îi va spune lui Dmitri: „Hai să închiriem un avion şi să ne prăbuşim”. Dmitri îşi va aminti că aceasta a fost singura replică deznădăjduită auzită vreodată din gura mamei. Vera va muri în 1991, la paisprezece ani după Nabokov. Cenuşa ei va fi depusă lângă a lui. Pe piatra de mormânt a scriitorului se va adăuga un rând:

VLADIMIR NABOKOV
ECRIVAIN
VERA NABOKOV

În urma celor doi a rămas Dmitri Nabokov, care va continua să traducă din rusă în engleză şi să se ocupe de opera tatălui cu o dragoste şi o dăruire totală, aşa cum făcea deja de atâta timp.
Vom încheia aceste note de lectură, mult prea sărace faţă de vieţile despre care vorbim, cu un poem scris de Nabokov – din nou în limba rusă – pe 1 octombrie 1974, la Montreux, intuind primele reacţii la „Arlechinii” săi. „To Vera”, tradus de Dmitri, este inclus în volumul „Vladimir Nabokov – Collected Poems”, viitorul nostru popas:

To Vera

To the steppes, they will drive them, O Harlequins mine,
through ravines, to the realms of strange hetmans!
Their geometry and their Venetian design
they will call but eccentric deception.

You alone, you alone, as they passed, were agog
at the black, blue, and orange-hued rhombi…
„An unusual writer, N. – athlete and snob,
and endowed with enormous aplomb, he…”

„Vera (Mrs. Vladimir Nabokov)”,
de Stacy Shiff,
Random House, The Modern Library,
New York, 1999.

Un comentariu

  1. babilon. geniul e deasupra.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *