Aş vrea să văd o dată la ştiri, o singură dată, cum dintre multele victime moarte într-un accident de circulaţie este ales să fie pus sub lupă şi să stoarcă lacrimi un om care nu are acasă copii. Un om care are acasă un câine. Un om care are acasă un porcuşor de Guineea. Un canar. O floare pe pervaz. Sau, şi mai bine, un om pe care nu-l aşteaptă nimeni niciodată. Nu-l aştepta nici viu, nu-l va aştepta nici mort. Omul care nu va fi demn niciodată de nici o poveste. Omul care nu contează.
Scriu asta într-o seară, după ce mă uit la televizor, şi-apoi mă întreb: dar oare nu pentru asta există literatura? Ca să scrii:
Omul pe care-l aşteaptă acasă un canar
Ne vom imagina omul. Vom alege un om dintre cei neremarcabili la prima vedere, ca mine şi ca tine, atât de neremarcabili încât de la distanţa la care ne aflăm, deocamdată, e doar un contur, o formă vagă, cu puls. Cu gândul la o descriere, vom fi tentaţi să folosim – îndepărtându-ne cu grijă de buletinele de ştiri – două trăsături împrumutate dintr-o carte, fiindcă ne plac atât de mult şi fiindcă se potrivesc de-acum, pentru totdeauna, sărmanilor ce vor muri: poate că într-o vreme cântase la scripcă şi avusese un şoarece alb. Ne vom abţine. Vom rămâne la atât: omul acesta are acasă un canar.
Ni-l vom imagina stând la metrou în dimineaţa accidentului, aşteptând pe peron, privindu-şi pantofii. Sau, şi mai bine, vom începe un pic mai târziu, direct pe peronul autogării, cu el între alţii, un punct între puncte. Un om tăcut, cu un bagaj la picioare, înainte să se deschidă trapa laterală iar el să-şi lase geanta acolo. Am putea, la finalul povestirii, să descriem lucruşor cu lucruşor din bagaj. Am putea, la fel de bine, să strecurăm descrierea asta în miezul povestirii, chiar după producerea accidentului, undeva între scrâşnet şi sosirea reporterilor şi-a camerelor de luat vederi. O pasăre va plana pe deasupra şoselei – va trebui să ne hotărâm, un ciocârlan, un uliu păsărar? – iar în ochiul ei mic, stângul să zicem, se vor oglindi pentru o clipă o bluză albastră cu mâinile întinse pe asfalt, bluză de amant taciturn, o pijama împăturită neglijent şi ca printr-un miracol rămasă astfel, două mere galbene şi o carte cu aripile 107 şi 108 frânte. Se vor auzi sirene, se vor apropia girofaruri, din câmp vor striga voci stinse, ajutor, vă rog, dar gura lui va fi întredeschisă şi mută, un obraz se va odihni pe un petec de iarbă, o gâză verde va urca vioaie pe acest deluşor cald, poticnindu-se sus, în sprânceană. De jur împrejur, floarea-soarelui.
În vremea asta, acasă, canarul. Ne vom imagina colivia, destul de înaltă, nu exagerat, argintie, cu un ciucure albastru la încuietoare, aşezată pe o masă rotundă de lemn, aproape de fereastră, pe un petec de muşama cu ciuperci. Aici bate soarele doar după-amiază târziu. Accidentul s-a petrecut dimineaţa devreme. Acum soarele s-a ivit de după bloc, penele păsării sunt înflăcărate. Canarul cântă, la trilurile cele mai prelungi se împinge în gheare, îşi umflă guşa şi priveşte departe. Are apă, seminţe şi un pic de morcov fiert într-un castron. Stăpânul plecase doar pentru o zi şi o noapte.
Aici ne vom opri şi vom căuta informaţii despre canari. Aşa cum am căutat cândva despre arici, hârciogi şi cârtiţe pentru altă poveste, aşa cum am aflat că ariciul are un muşchi puternic pe burtă, că are cinci degete, dintre care primul şi ultimul sunt mai scurte, că nasul i se lungeşte de spaimă şi că înfăţişarea nu i s-a schimbat aproape deloc de cincisprezece milioane de ani, vom afla acum câte ceva despre canari, vom alege ce ne-ar putea ajuta la poveste. Cum ar fi că sunt păsări foarte puţin pretenţioase şi că se adaptează şi într-un apartament mic.
Apartamentul va fi mic. Foarte mic. O cameră, iar aici masa şi un pat, de fapt o canapea extensibilă, cărămizie, cu un colţ zgrepţănat până la arcuri, semn că aici a locuit cândva o pisică. Altă masă, mai mică, pătrată, în faţa patului. Pe ea, nişte reviste vechi, o scrumieră verde de sticlă, o brichetă, câteva pixuri, creioane, un pahar cu un cerc galben pe fund. Rafturi cu cărţi pe un perete. Ne vom apropia şi vom alege câteva titluri – menţionând editură, an, grad de uzură – iar ele vor spune povestea, înşiruite uşor, fără grabă. Un aparat de radio printre cărţi şi un ceas alb de la Ikea. O baie pătrată, cu lumină fluorescentă, rece, fire de păr maronii pe marginea chiuvetei. O chicinetă, un aragaz cu două ochiuri. Acolo, un ibric albastru în care s-a uscat zaţul rămas de dimineaţă. O cană – la fel.
Aici ne vom gândi la moartea lui Iaşa din “Darul” lui Nabokov. A răsunat o împuşcătură în pădure, un băiat s-a sinucis din dragoste, însă “în camera lui Iaşa viaţa a continuat pentru alte câteva ore, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat – coaja de banană lăsată pe o farfurie, volumul cu poeziile lui Annenski, Lădiţa de chiparos, şi acela al lui Hodasevici, Lira grea, pe scaunul de lângă pat, paleta de ping-pong pe canapea”. Ne va tenta coaja de banană, ne-am gândit la ea de multe ori, ne-am imaginat-o înnegrindu-se lent, întâi pe la margini, apoi cu totul, micşorându-se, trăindu-şi propria soartă până la capăt, dar nu o vom folosi. Nu vom folosi nimic din realitatea noastră, nici când realitatea ne este o carte, imaginaţie devenită realitate. Va fi zaţ uscat în ibric.
Este o zi toridă de iulie.
Nu ştim prea multe despre canari şi nu ne place că majoritatea informaţiilor găsite pe internet sunt referitoare la mâncare – amestecuri de seminţe, floarea soarelui, cânepă, rapiţă – şi la reproducere. După cum îşi umflă guşa canarul nostru şi după cum îşi ţine aripile uşor coborâte sub coadă, suntem tentaţi să credem că scriem despre un mascul.
Uşor sâcâiţi de lipsa de cunoştinţe, vom fi tentaţi să punem în loc de canar o pisică. Chemarea ticăloasă a drumului uşor. Pisicile le cunoaştem mai bine. Ne-am putea imagina gesturile pisicii – dar aici a „imagina” e minciună. Plictiseala, somnolenţa, indiferenţa, nepăsarea felinei din primele ore de absenţă a stăpânului, pe toate le ştim şi le-am putea folosi. Am putea descrie leneveala ei dulce, joaca ei cu o umbră care se mişcă pe covor, saltul după o musculiţă, exact în timp ce omul este ridicat şi aşezat pe o targă – încă respiră. Ar putea fi dramatic, povestea ar putea avea timp şi contratimp, am putea compune pe muzicile astea diferite paragraf după paragraf, urcând, coborând, strigând, şoptind. Dar nu o vom face. Nu vom folosi nici o pisică. Nu doar fiindcă ne-ar fi prea uşor. Nu doar fiindcă ne-am vârî propriile vieţi, din comoditate sau narcisism, într-ale altora. Ci fiindcă pe omul acesta îl aşteaptă acasă un canar.
La scurt timp după joaca cu umbra şi saltul după musculiţă, se va isca din senin o furtună în nordul Bucureştiului. Ceva obişnuit pentru un iulie turbulent. O pală de vânt, una din multe, va cutremura ceva mai insistent fereastra lângă care stă colivia. Rama de lemn va trosni o dată, încă o dată. Pasărea va privi cu un ochi, înălţându-şi capul spre dreapta. Pala asta de vânt nu va speria canarul, fiindcă aduce a ceva familiar, a ceva care îi pare de mult cunoscut, aşa cum cunoşti o culoare, mireasma şi vibraţia unei nuanţe, chiar şi înainte s-o fi văzut vreodată. Pala de vânt de nuanţa furtunii la apus se va strădui să deschidă fereastra, ştie că alteori se deschide aşa de uşor, sperând că poate apoi ar putea, tot aşa, să deschidă încuietoarea cu ciucure albastru. Nu va reuşi, iar spre lăsarea întunericului va porni mai departe, într-acolo unde cu toţii odată.
De-acum încolo, va trebui să ne imaginăm şi să descriem: seara lăsându-se, noaptea venind, dimineaţa departe. Penele altei zile iţindu-se, crescând, ofilindu-se. Luciul dispărând, din penaj, din privire, ochii mici ai canarului pierzându-şi treptat strălucirea, închizându-se vag, deschizându-se vag. Înfiorarea pufului de pe piept. Glasul pălind. Paşi apropiindu-se, paşi depărtându-se. Va trece o zi şi apoi încă una, şi va veni o zi când paşii de dincolo de uşă se vor opri, o cheie se va răsuci în broască, nu tocmai lin, uşa se va deschide, şi-atunci… Nu acum. Ne e frică. Ne vom gândi, în ultima clipă, să înlocuim canarul cu o plantă. Dar este, deja, prea târziu.
Mulţumesc pentru mesaj – este primul pe care îl primesc pe LaPunkt.
Îmi place ideea de traducere, poate că vieţile noastre nu sunt decât nişte traduceri, permanent, şi că trăim în funcţie de cum ştim să ne traducem (să ne, pentru noi înşine) – stări, situaţii, momente, ocazii, ratări, iubiri, despărţiri, împliniri şi iar pierderi şi aşa mai departe?…
Textul vrea să fie şi o declaraţie de credinţă: ce înseamnă pentru mine să scrii o povestire. Cam asta.
Cu drag.
Imi place aceasta chemare catre „traducerea” singuratatii ca sansa de a fi – eronat sau nu – in limea noastra aglomerata, inghesuita in caile impuse, controlate fie de rigiditatea regulilor fie de imposibilitatea eliminarii lor.
Curioa cum textul dumneavoastra mi-a amintit „Samuraiul” un film cu Alain Delon, subtil si alarmant avertisment a ceea ce devenim.
Aprecieri,
MCN