Iuliu Maniu, 5 februarie 1953, Sighet. Ion Mihalache, 5 februarie 1963.Râmnicu Sărat.

Sunt zile în care se întrupează teribila încercare a unui timp istoric, zile care se cer amintite de vreme ce fără memoria lor riscăm să confundăm acest prezent etern al mocirlei şi ezitărilor cu viitorul pe care am putea să îl clădim, în libertate. 6 februarie 1953, ziua morţii lui Iuliu Maniu în închisoarea de la Sighet, este una dintre acestea: mai mult decât şubreda efigie monumentală pe care oficialităţile i-au închinat-o, tardiv şi ipocrit, 6 februarie 1953 este urma pe care Iuliu Maniu o lasă în vieţile noastre, ca un semn că nu tot ceea se află în jur este pieritor şi sterp, ca un semn că dincolo de moarte se află sensul pe care îl dăm vieţii, prin alegerile noastre.

În locul comemorărilor indecente sau groteşti de care suntem înconjuraţi, să ne întoarcem la februarie 1953 şi să evocăm,în măsura în care gândurile noastre mai au puterea de a închipui solitudinea carcerală, curajul ce nu se confundă cu vitejia ridicolă din conferinţe de presă sau lupte de televiziune. Şi să ne întoarcem către locul în care Iuliu Maniu moare, spre a a putea opune arlechinadelor cotidiene şi relativismelor etice sobrietatea unui crez a cărui simplitate de granit îl face imun la îndoiala laşă. Libertatea, demnitatea, democraţia nu sunt simple înşiruiri de litere, ele sunt miezul ce pulsează şi ne dă imboldul de a rezista.

Şi ori de câte ori ni se va spune, pe un ton de superioritate intelectuală rafinată, că toate acestea sunt abstracţiuni utile doar în campaniile electorale, să ne imaginăm celula de la Sighet a lui Iuliu Maniu, în îndepărtatul februarie 1953, şi să ne deschidem către puterea vântului care se duce peste mormintele din cimitirul săracilor. Acolo întâlnim umbrele care ne pot îndruma, în ceasuri de singurătate. Patriotismul sacrificiului este piedestalul statuilor pe care le purtăm în inimile noastre.

Destinul îşi are drumurile sale ciudate şi memorabile. La zece ani de la moartea lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache se stingea în închisoarea de la Râmnicu Sărat. Distanţa temporală nu anula solidaritatea care i-a unit în timpul vieţii. Un alt februarie, în Republica Populară Română. Cronica închisorii este, pentru Ion Mihalache, una a rezistenţei şi solidarităţii. Ceva din dârzenia strămoşilor se simţea în cerbicia cu care Ion Mihalache a refuzat, până la capăt, concesiile imunde pe care alţii le-au acceptat. Abjurarea cerută de atâţia era de neimaginat. Chinurile şi boala, tortura şi abuzurile nu l-au îngenunchiat.

Cea mai dreaptă dintre lumile posibile se zidea, peste cadavrele duşmanilor poporului.De la colectivizare la mulţimea de blocuri interşanjabile, visul comunist se împlinea. Cei de astăzi, cei mulţi şi docili, vin din acel trecut întemeiat pe laşitate, compromis şi tăcere.