Meg Rosoff, autoarea cărţii ce stă la baza filmului How I live now, adună toată presiunea pe care societatea actuală o aruncă în spatele individului şi o transformă într-un destin insuportabil – un destin care ar putea fi uşurat, salvat, doar printr-un nou război mondial.
Saoirse Ronan, de care m-am ataşat încă de când am vazut-o în Atonement, o interpretează fără pată pe emo-puştoaica în faţa căreia destinul pur şi simplu explodează, la propriu şi la figurat. Chinuită de angoasa de abandon, de propria imperfecţiune, în permanentă comparaţie cu standardele feminine tot mai exagerate şi nerealiste pe care societatea le fabrică atât de brual în media, Daisy ajunge să trăiască ziua când niciuna dintre aceste motive de psihanaliză intensă nu mai însemnau nimic. În faţa perspectivei războiului, a exterminării, toate celelate nevoi dispar, se ascund în spatele uneia singure: supravieţuirea. Şi în cazul de faţă, singura motivaţie pentru a supravieţui este iubirea – ca în majoritatea poveştilor de dragoste, iar în situaţia de faţă despre asta este vorba.
Interesant expusă ideea fragilităţii comunicării tehnologice, cum simpla întrerupere a curentului electric ar întoarce lumea înapoi 100 de ani. Simbolic, prin eliminarea elementului sursă – curentul – se şterge de pe ecranele orbitoare ale device-urilor de comunicare toată goana după un sine ideal, fabricat, parametrizat, redându-ne, umani şi imperfecţi, prezentului.
Atât de dificilă devine viaţa pentru cei care caută, crezând că vor găsi, răspunsul în vocea obsedantă a gurului de self-help, încât doar un şoc puternic le mai poate întoarce ochii către aripile ce îşi regăsesc zborul, către copilul din noi, către natura care încă ne mai poate învăţa totul.
Din ce în ce mai mulţi caută azi mângâiere întorcându-se la natura, la elementar, prea obosiţi de ritmul nebun în care se învârte lumea noastra. În cazul lui Daisy şi în viziunea lui Meg Rossof, doar un nou război mondial ar putea readuce omul faţă în faţă cu creatorul său.
