Viața ca un joc fără reguli

Am un mare defect: sunt atașat de reguli. Cred că face parte dintr-un eșec  mai mare, acela de a încerca să-mi controlez viața. Viața nu poate fi controlată, nu complet. Este un adevăr pe care l-am știut dintotdeauna, dar abia la vârsta matură am început să-l accept. Se pare că se supune conceptului de 90/10 – 90% poate fi controlată de individ, 10% este procentul de surpriză care ține de acele forțe care ne guvernează (hazard, Dumnezeu…). Putem mânca sănătos, face sport, ocoli viciile dăunătoare sănătății – și este bine dacă facem acestea pentru că maximizăm acel 90% – dar nu avem nici o șansă de a elimina complet pericolul unei boli, chiar grave. M-am resemnat să trăiesc cu acel 10% de incertitudine. La o adică șansele sunt în favoarea mea: mă pun în control asupra lucrurilor care mi se întâmplă.

Există însă medii unde situația este inversată, unde cultura locului dă peste cap procentele și devine evident că 90% din jocul vieții este o simplă aruncare de zaruri. România este un asemenea loc.  Acesta este motivul pentru care mi-a venit atât de dificil să funcționez în România ca adult și pentru care cei zece ani postrevoluţionari trăiți aici mi-au fost atât de apăsători. O mare parte din evenimentele vieții mele cotidiene îmi frustrau logica. Linia directă cauză-efect din mintea mea era întotdeauna o aberație care n-avea nici o legătură cu ceea ce mi se întâmpla. Aș vrea să spun că lucrurile s-au remediat de când am plecat, dar nu este așa, ci, din contră, hazardul și aberațiile cotidiene s-au întețit. Frustrarea omului de rând s-a întețit proporțional cu acestea.

Mulți sunt șocaţi și se mânie când aud procentele din sondaje ale celor care deploră comunismul și pe Ceaușescu. Mie nu mi se pare atât de șocant. Ei nu regretă, bineînțeles lipsurile și cele două ore de program TV, ambele petrecute în slăvirea Partidului și Secretarului General. Regretă regulile jocului impus de dictatura comunistă, pacea mentală pe care ți-o creează siguranța vieții personale. Aceste reguli erau simple: capul plecat și gura închisă la subiectele politice și, ca plată, Partidul te răsplătea cu slujbă (fie ea și o repartiție la țară), cu un apartament potrivit cu nevoile tale, cu vacanță plătită de sindicat ș.a.m.d. Evident, lucrurile nu erau atât de roz și predictibile decât la suprafață, dar comparativ cu viața haotică a zilelor noastre, această imagine simplistă pare de-a dreptul idilică.

Viața este haotică în România. Întrebarea de interviu – preluată din Vest – „Unde te vezi peste 5 ani?”, este absurdă pentru că nimeni, dar absolut nimeni, nu poate prognoza atât de departe. Poate că n-aș fi avut o explicație pentru golul în (din) stomac, pentru frustrarea care-mi activează caracterul coleric, dacă n-aș fi trăit în Canada. Ajuns acolo, brusc, fără nici o schimbare a sistemului de valori, am fost în armonie cu viața. Dintr-o dată acel joc social simplu, bazat pe cauză și efect – așa cum le concepeam eu, cum fusesem educat să le percep – a început să se aplice.

Educația are valoare. La modul propriu – educația superioară, cursurile de certificare se plătesc și lumea le prețuiește. Nu trebuie să fie formală, poate fi chiar autodidactă. Desigur, slujbele de guvern se bizuie pe parametri clari, diplome clare, dar şi „la privat” lucrurile sunt clare: nu avem nevoie musai de diplome, ci de cunoștințe practice. Cum le-ai obținut, te privește. Punându-mă în papucii lor, am înțeles că o diplomă universitară din România are, pentru ei, aceeași valoare pe care o diplomă din Congo ar avea-o pentru noi. Mi-am luat o certificare profesională și, ajutat de o atitudine entuziastă, pozitivă, am obținut o slujbă în doar 2 săptămâni după ce am aterizat.

Munca și respectarea eticii muncii sunt prețuite. Am fost angajat în poziții în care, ca un român veritabil, am făcut mult „gât”. Într-o slujbă l-am tot certat pe șeful meu. Mai târziu, când biroul respectiv fusese închis, după ce mă convertisem la vorba mult mai dulce canadiană, l-am întrebat pe șeful meu de ce nu m-a dat afară, de ce m-a suportat. „Pentru că munceai bine, pentru că știam că atât timp cât tu ești acolo, lucrurile vor fi rezolvate” a fost răspunsul lui. Acolo am învățat că nu este musai să placi un coleg de serviciu, trebuie doar să colaborezi bine cu el și să nu-i pui bețe în roate, treaba să meargă. Antitetic – am lucrat la o companie franco-italiană, unde 80% din personal era compus din francezi/quebecoși și italieni, și acolo mentalitatea era similară cu cea din România: de ce să lucrezi la ceva, când poți să lucrezi pe cineva?!

Violența este inacceptabilă. Omul simte ceea ce simte – uneori furie sau mânie sau orice alt sentiment. Problema nu este în ceea ce ne animă, ci în maniera de exprimare, iar mesajul trimis de părinți, de societate este că violența fizică sau agresiunea verbală sunt nepermise. Cândva, Gabriel, fiul meu era terorizat de alt copil la școală. După săptămâni de povești despre ce i-a făcut X, am cedat nervos și i-am spus să-l pocnească. S-a uitat la mine ca și cum aș fi căzut de pe altă planetă (și, într-un fel, eram) și mi-a răspuns: „Noi, aici, nu facem așa ceva!”. La serviciu, un coleg și-a pierdut cumpătul cu un director de departament – un vătaf îngrozitor, un imbecil – și l-a împins într-un dulap, ținându-l de gât și amenințându-l cu bătaia. Am fost sunat la ora 10 PM ca să-i dezactivez conturile și accesul la clădire. Toți colegii mei erau de acord că izbucnirea lui avea justificări clare, dar toți au fost de asemenea de acord că trebuia dat afară, că este inacceptabilă o asemenea izbucnire. De multe ori am simțit nevoi românești – să împart pumni și înjurături – dar mereu mi-am ținut firea, repetându-mi că 5 minute de descărcare emoțională nu merită ani întregi de proces, zeci de mii de dolari dați la avocați.

Ești plătit pentru slujba ta, nu ai voie să iei mită, cadouri. Îmi amintesc chipurile perplexe ale celor care îmi aduceau mobila acasă – mi-o instalau unde doream – când le ofeream 5 sau 10$. „De ce?  Suntem plătiți pentru ceea ce facem.” Orice lucru sau avantaj primit care nu este în contractul de muncă este considerat mită. Mi se pare normal. Unde să tragem limita? La 10$, la 100, la 1 milion? Nu-ți place salarizarea, schimbă-ți slujba sau pornește-ți propria afacere. Fă cursuri ca să accezi la alte poziții, mai bine plătite.

Ești tratat ca un om cinstit în orice circumstanță, până la proba contrarie. Este, pentru mine, regula cea mai îndrăgită, cea care mi-a redat demnitatea umană. Nu mai sunt tratat ca un infractor, ca un mincinos, ca un escroc așa cum mi se întâmpla întotdeauna în România. Verificările sunt modice, de bun simț. Trebuie să demonstrezi când ai intrat în provincie pe data X (ca să beneficiezi de acoperire medicală, scutiri de taxe pentru că te-ai mutat dintr-o provincie în alta etc.) – pur și simplu arăți o chitanță cu numele tău, emisă de o firmă din provincia respectivă. E o dovadă logică, de bun simț acolo unde, în România, ai fi avut nevoie de 3 ștampile. Ai uitat – cum mi s-a întâmplat – să aduci actul de închiriere pentru a primi cartea de sănătate a provinciei, nu-i nicio problemă! Nimeni nu te trimite acasă, ca să piezi ziua și să-ți blestemi viața – un singur telefon al funcționarului la administrația clădirii unde închiriezi confirmă rezidența de Ontario. Taxele sunt auditate doar dacă ceva iese din comun – nu pentru că ești musai un mincinos, ci pentru că e dubios. Amenzile se aplică numai dacă se simte rea-voință în atitudinea ta. Cum se poate simți această rea-voință? Cu bun-simț. Dacă declari c-ai cumpărat o mașină de 100.000$, veche de 1 an, cu 5000$… nimeni nu te va crede! Dacă ai plecat din țară și, totuși, colectezi ajutor de șomaj sau alte beneficii destinate numai rezidenților canadieni, e rea-voință. Într-un caz, prelucrat pe site-ul guvernului, cineva care a încasat 850$ astfel, a fost silit la plata banilor cu dobândă, iar toate cererile de șomaj pe următorii 15 ani urmau a fi verificate individual. Individul a mințit și din acel moment a devenit, așa cum este normal, un individ nedemn de încredere.

Unde-i lege, nu-i tocmeală. Am asistat de câteva ori la încercările puerile de a negocia cu „legea”. Polițistul care te-a oprit pe autostradă va repeta, ca un roboțel, „Permisul și actul de înregistrare”, pe deasupra scuzelor puerile, până ce conducătorul va înțelege că nu există altă cale decât să dea actele și că vorba lui nu aduce nici o diferență. Dacă ești somat, te supui – chiar dacă pare nedrept. Dreptatea o vei clarifica mai târziu, cu autoritățile de justiție, de unde provine și acea frază din filmele americane „Tell it to the judge”. Evident, noi, ca români și, în general, cei de sorginte latină, au mereu o problemă cu autoritatea – da’ de ce? dar e o tâmpenie, n-ar trebui să fie așa. Dacă nu îți place legea, mergi acasă, scrii parlamentarului care te reprezintă și îi explici de ce ar trebui modificată legea, aduni semnături pentru ideea ta. Cunosc români care se plângeau că au luat amendă că au făcut la dreapta pe o stradă la ora 8:55 AM și acest lucru era permis abia după 9. Și? Păi, pentru cinci minute? Desigur – dacă accepți 5 minute, de ce nu 6, dacă accepți 6, de ce nu 10? Aidoma, într-un caz, un cuplu se plângea că li s-a ordonat distrugerea casei pentru că fusese construită prea aproape de locuința vecină. Legea locală cerea 2m, li s-a făcut derogare la 1.5m, dar ei o construiseră la 1.2m. Păi, cum? Să strici casa pentru 30 cm? Bineînțeles – undeva, empiric, trebuie să tragi o limită și să te ții de ea. Am fost, de câteva ori, victima intransigenței sistemului, dar personal, beneficiile pe care această intransigență mi le aduce depășesc cu mult dezavantajele.

Nimeni nu este mai presus de lege (sau de regulă). Niciunde nu am văzut mai bine aplicat și popularizat acest principiu. Speranța este că oamenii de vârf trebuie să fie și exemple morale pentru ceilalți, de la talpă. A ieșit cu scandal când echipa de hockey din Calgary sau Mariah Carey au avut parte de o trecere preferențială la aeroport. Când s-a implementat o lege de trafic dură care prevedea, pentru depășirea vitezei legale cu mai mult de 50km/h, confiscarea mașinii, suspendarea imediată a permisului rutier, amendă între 2000 și 10.000$ și termen de pușcărie, la numai două luni după promulgare, toate ziarele scriau de un polițist prins cu 157 Km/h pe autostrada 401, între Toronto și Montreal (viteza legală, pe acea autostradă, este 100 km/h). I s-a aplicat maximul pedepselor tocmai pentru a fi făcut exemplu public. Aidoma fiul actorului Michael Douglas, când a fost prins cu droguri în pușcărie, i s-au adăugat 5 ani la pedeapsă, actorul acuzând tocmai acest sistem de a face exemple publice din persoanele de notorietate.

Clientul are întotdeauna dreptate. Această regulă am învățat-o abia acolo. La urma urmei, într-o afacere ce te interesează mai mult? Să ai dreptate sau să faci bani? Și dacă nu este afacerea ta și simți că dreptatea te interesează mai mult, întrebarea se schimbă: vrei să ai o slujbă sau dreptate? Evident, acest principiu este sfânt numai la anglo-saxoni. La Mt Tremblant, la un restaurant, am fost lăsat de chelner să aștept o oră mâncarea (deloc sofisticată). Când i-am atras atenția că este inacceptabil a insistat să-mi arate bonul de comandă care arăta că aștept de „numai” 47 de minute. I-am spus că are dreptate și sper că sentimentul de satisfacție pe care-l încearcă a valorat cât 12-15$ pe care i-aș fi dat bacșiș.

Dacă vrei să muncești, este imposibil să mori de foame. Uneori sunt mai multe slujbe, alteori mai puține, dar întotdeauna există nevoie de brațe de muncă. Îmi amintesc cum, după concediere, am întâlnit un coleg de la Marconi, un inginer care făcea peste 85.000$/an, muncind la un magazin de electronice. Eram la început și, ca un român ce sunt, nu înțelegeam de ce a coborît la o asemenea slujbă. Mi-a spus „Fac 10$/oră și câte un comision. E bine. Ce altceva să fac? Să stau acasă?”. Comparativ, mi-am amintit de zecile de ori când am auzit (poate chiar am și rostit) fraza românească „Decât să muncesc pe atât de puțin, mai bine stau acasă.” Atunci m-am gândit că poate, bunăstarea din Canada se datorează mai mult acestui fel de a gândi decât resurselor, locației, capitalismului.

Dacă muncești și economisești, vei avea o bătrânețe relaxată. Cei ce au avut, cât de cât, o disciplină financiară în viața lor, își vor trăi anii de bătrânețe decent. Cu locuința plătită – un țel financiar minim, dar ușor de atins, pensia de stat a doi bătrâni (cam 2400$ combinat, după taxe) permite o viață decentă. Dacă însă s-au îngrijorat de bătrânețe din timp și au economisit, cât de puțin (chiar și 1-200$/lună), vor avea o bătrânețe îmbelșugată. În orice caz, nici un politician nu-i va numi – pe niște oameni care au muncit din greu toată viața – „o povară pentru sistemul bugetar”.

Aș putea continua, dar simt că este suficient. Știu, și am mai scris despre aceasta, despre disprețul pe care mulți imigranți sau chiar localnici, inclusiv băștinașii din Quebec, îl poartă unui asemenea mediu programat, oarecum strict care face viața predictibilă. Se amuză sau se înfurie pe intransigența cu care legea e interpretată, pe obiceiul sordid anglo-saxon de a economisi pentru pensie și de a-și plăti corect taxele, de respectul lor pentru autoritate. Și, totuși, odată ce ajungi să cunoști sistemul, afli că predictibilitatea lui este infinit mai relaxantă și că, dincolo de aparența scrobită și intransigentă, individului i se lasă o mare libertate, pe care trebuie s-o folosească responsabil. Legile lor nu sunt perfecte – așa cum încercăm noi să le facem și uneori generează situații absurde prin intransigența lor, dar servesc bine marii majorități a oamenilor și rămân simple și ușor de înțeles.

În sistemul nostru, respectarea regulilor jocului se bizuie pe controale. Atât de mult se bizuie, încât un procent însemnat de români își câștigă existența din controlarea celorlalți români. Când sistemul de control – complicat, îngreunat – eșuează, soluția este – da, stupid! – de a institui un supracontrol, apoi un organism de control al supracontrolului. Pentru a recupera 1 milion de euro în evaziune fiscală se cheltuiește, fără a clipi, 10 milioane în salarii pentru cei ce controlează. Viața noastră devine o poveste dadaistă, o absurditate în care nu știi niciodată ce trebuie să faci ca să îți fie bine sau dacă mai există o asemenea posibilitate în joc.

Se vinde în America de Nord un joc aproape la fel de popular ca Monopoly – Game of Life, Jocul Vieții. Desigur, jocul funcționează, ca mai toate aceste jocuri, pe baza unor zaruri. Alegi dacă pornești la drum cu facultate și o datorie de studii, sau fără datorii, dar fără facultate. Dai cu zarul și muți prin evenimente normale ale vieții: te căsătorești, ai copii, cumperi o casă, primești o creștere de salariu sau își pierzi slujba și atunci fie te apuci de studii, fie iei altă meserie, faci investiții la care uneori câștigi alteori pierzi ș.a.m.d. Bune și rele se amestecă într-un echilibru controlat de jocul social. Nu e plictiseală – există și evenimente excepționale cum ar fi să publici o carte, să faci o vacanță exotică sau să îți schimbi cariera. În cele din urmă aterizezi la o casă de pensionari, una luxoasă sau una mai la țară – alegerea ta, îți numeri banii și vezi cine a câștigat. E un joc ca în viața reală.

Îmi imaginam cum ar fi arătat acest joc în România. Faci facultate, devii șomer. Vinzi la tarabă, apoi mănânci o bătaie. Intri în spital, dai șpagă, te salvează. Ești șomer. Dai dreptul, ești angajat la stat. Cumperi apartament, ai ipotecă. Crește euro și te lasă falit. Muncești din greu, vin concedierile, fiul directorului – pe care, în 2 ani de zile, nu l-ai văzut la față – rămâne, tu ești disponibilizat. Ai copil și trebuie să contribui la fondul clasei, pentru cadou, pentru calculatoare, pentru bănci. Dai faliment. Ah, nu, nu există faliment. Copilul crește, dar locuiește tot cu tine pentru că nu-și poate permite să se mute singur. Se mută în cele din urmă – în Franța – iar tu, după ce ți s-a repetat ani întregi că ești o povară pentru stat, ești escrocat de apartament, n-ai bani ca să-ți cumperi cea mai bună justiție pe care banii o pot cumpăra, așa că te duci în Norvegia unde devii un cerșetor fericit, cinstit și admirat, și-ți termini viața pe stradă. Videoclipul cu tine face înconjurul Youtube-ului și românii lăcrimează fericiți că le-ai purtat numele. Câștigi jocul pentru că n-ai murit într-un spital românesc.

Nu știu despre voi, dar eu prefer versiunea canadiană a Jocului Vieții!