Nu, nu este o contradicție în termeni. Este, pur și simplu, profilul românului mediu în context european. De aici și dintotdeauna, aș zice. De ce? Răspunsul ne vine din datele celor mai recente sondaje de opinie (din perioada octombrie – decembrie 2013 – nu intru în detalii tehnice, dar vreau sa menționez că, deși cercetări diferite, ele sunt trasate pe aceleași coordonate, deci beneficiem de date și informații care suportă comparații).
Revenind la temă – am citit de curând rapoartele celui mai recent Eurobarometru ,(1) derulat în luna noiembrie a anului trecut, în 34 de țări europene, dintre care 28 membre ale Uniunii Europene. Parcurg relativ frecvent aceste rapoarte, dar acum am petrecut mai mult timp asupra datelor, încercând să îmi creez o imagine a cetățeanului european în general, și a celui român în particular, prin prisma viitoarelor alegeri europene (si da, nu mai e mult până atunci, trei luni zboară repede). Și iată cam ce a ieșit, într-o Europă în care cotele de încredere în chiar instituția UE, în parlamentele și în guvernele naționale se află la cele mai scăzute cote de încredere și de percepție din 2004 încoace – în medie, doar 31% dintre europeni au încredere în Uniune, în condițiile în care aceasta este percepută în culori cam sumbre de aproximativ unul din trei europeni, și tot atâția nu exprimă vreo părere, nici bună, nici proastă. Ceea ce corelează cu cele două treimi de potențiali votanți europeni, care nu sunt de acord cu ideea ca vocea lor ar conta în vreun fel (și numărul lor este în creștere față de anul 2011). În România, procentul de sceptici se ridică la 74% – măcar la acest capitol semănam cu britanicii, dar orice altă asemănare, de la funcționalitatea sistemului economic, la cel politic sau cultural, se oprește aici. Să-i lăsăm deci, pe danezi, belgieni și suedezi să își imagineze ca au ceva de spus în context european – noi le știm pe ale noastre.
Asta nu îi împiedică pe români să fie optimiști cu privire la viitorul european – mai optimiști decât media continentală (63% față de 51%). Nici când le e frică de ceva, fie la nivel național, fie privat, fie european, românii nu se înscriu în tendințe. Europeanului îi e cel mai frică de șomajul la nivel național, românului de situația economică, de prețuri și inflație, și abia apoi de un loc de muncă; tot de prețuri îî este cel mai teamă și la nivel personal, dar aici seamănă cu media europeană, deși o face în proporție mai mare. De asemenea, România este singura țară care plasează, printre temele de îngrijorare la nivel european, și criminalitatea – să aibă această chestiune vreo legatură cu nivelurile estimate ale corupției? Dacă ne uităm la alte date, culese în aceeași perioadă, dar pentru consum național (vorbim aici de seria de sondaje realizate de IRES ),(2) constatăm că majoritatea românilor se tem de tulburări sociale și de inflație – procentele joacă undeva pe la 72-77%, spaime întrecute numai de cea de cutremur, deci, catastrofă naturală. Asta în condițiile în care instituții precum DNA și ANI sunt desconsiderate de 62%, respectiv 49% dintre respondenți, care preferă în locul aceastora Armata, Poliția și SRI-ul, ca instituții de stat care merită încredere. Nici justiția (da, cea care ar trebui să se ocupe de sancționarea corupției) nu stă prea bine în topuri, de la tribunale și judecătorii, la Curtea Constituțională și Avocatul Poporului. Date asemanătoare și din Flash Eurobarometrul din luna octombrie 2013 – europenii au tendința de a nu se încrede în justiție în proporție de 43%, românii de 54%. I-am bătut și la capitolul asta!
În schimb, deși consideră, covârșitor, că lucrurile merg într-o direcție greșită, iar așteptările sunt negative sau, cel mult stagnează, consideră totuși că situația economică este ceva mai bună (o creștere de șase puncte față de primăvara 2013), având în vedere, printre altele, că criza economică ar fi ajuns la un maxim și acum ar fi diminuată. Da, știu, destul de greu de imaginat acest model, al românului care se simte mai european decât europeanul (56% față de 20%). Asta nu că și-ar cunoaște prea bine drepturile care vin cu acest statut (mai mult de jumătate nu prea au habar ce e cu cetățenia europeană, dar aici, cel puțin, nu mai suntem atât de speciali față de restul lumii, chiar dacă ceva mai puțin informați, mai ales că vrem să învățăm).
Datele celui mai recent Eurobarometru ne spun că economia este cea care continuă să domine temerile cetățenilor europeni la toate nivelele, dar mai puțin decât o făcea în primăvara 2013, inclusiv chestiunea șomajului – situația economică e percepută ca proastă, dar există și speranțe de îmbunătățire, cu o susținere constantă a monedei Euro și chiar dacă jumătate dintre europeni consideră că răul cel mare (economic, firește) abia va sa vină, deci de el vor trebui să se ocupe în egală măsură Uniunea Europeană și guvernele naționale, urmate de FMI și G20, respectiv, ei da, de SUA.
România este însă originală și aici – dacă instituțiile de mai sus sunt percepute, în general, ca potențiale soluții instituționale, economice și financiare la problemele create de criza economică, trei sferturi dintre români sunt de acord cu investițiile chineze în România, deși sunt conștienți, cel puțin o treime dintre ei, că probabil că Uniunea Europeană s-ar opune (și s-a și făcut auzită în acest sens). Nu-i nimic, ce dacă se opune UE? Propunem și mai multe parteneriate româno-chineze! Doar această atitudine merge mână în mână cu cei peste 85% dintre români care se consideră patrioți și cei 58% pentru care patriotismul este o valoare actuală. Probabil învățată de la televizor, pe care îl urmăresc cam 90%, față de cei 55% care ascultă radio, 42% care își iau informațiile de pe net și 31% din presă. De cei 11% care o fac din cărți, 2% din film, și 1% din concerte, operă și teatru (vă rog să mă iertați – una bucată procent de căciulă i.e categorie culturală) mai bine să nu comenetz nimic.
Deci, să recapitulăm, cu voia dumneavoastră: românulului îi e frică de creșterea prețurilor, inflație și situația economică, și nu de șomaj, deci lucrurile merg într-o direcție greșită, iar asta dă motive pentru un ușor optimism, de sentimente pro-europene, chiar dacă nu sunt cunoscute și drepturile care derivă de aici, că tot nu merită justiția cine știe ce încredere. Mai bine cu armata și serviciile secrete, e mai sigur așa. Este o dovadă de patriotism, până la urmă, chiar dacă ne plac și bazarurile chinezești, cu care putem da peste nas UE când ne atrage atenția să jucăm după regulile jocului în care am intrat de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Sinteza sintezei: pro-eropeni, patrioți, etatiști și optimiști, chiar dacă luminița de la capătul tunelului se va fi stins demult. Nici candidații la europarlamentare s-ar putea să nu o reaprindă. Dumneavoastră mai înțelegeți ceva? Că eu, în ciuda anilor cu ceva studii sociologice în spate, mi se pare că am adoptat un stil a la Tristan Tzara. Sau Ionesco. A bon entendeur, salut!
1) http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb_arch_en.htm
2) Pentru mai multe detalii, vezi: http://www.ires.com.ro/arhiva/studii