Traim un timp al relativismelor si al relativizarilor. Omul recent, supus unui diagnostic memorabil de catre H.-R. Patapievici este, de fapt, omul subteranei devenit fiinta de masa. Orice absolut moral ii repugna. Neaga, persifleaza, minimalizeaza. bagatelizeaza din pura placere a injosirii (dar, in fond, si a auto-injosirii). In Vest, demonismul de azi este in registru minor, a pierdut pasiunea soteriologica. S-a imburghezit. Aceasta incandescenta ramane insa ca motivatie a nazuintei distructive a fundamentalismului islamist. Ultimul spasm apocatastatic, al unei reveniri la o conditie originara romantizata, in Occident a fost, probabil, mai ’68. cu ale sale reverberatii in experientele terorismului gen „Rote Armee Fraktion” si „Brigate Rosse”.
Hermann Rauschning a scris despre „revolutia nihilismului”. In anii 20, national-bolsevicii germani il adorau pe Dostoievski. Mai devreme, Moeller van den Bruck, autorul unei carti intitulata „Das Dritte Reich”, l-a tradus in germana. Romanele lui Ernst von Solomon sunt despre proscrisi, despre damnati, despre desperados, despre fraternitati asasine. Un comando de posedati l-a ucis pe Walter Rathenau, un umanist liberal devenit ministru de externe ale permanent periclitatei Republici de la Weimar. Intr-un fel, departe in spatiu si timp, Mayta, personajul lui Mario Vargas Llosa, face parte din aceeasi specie.
Literatura rusa a facut din nihilist un personaj paradigmatic. Posedatii post-narodnici traiau intr-o stare de permanent extaz. Detestau iluminismul liberal, lumea unor Turgheniev sau Korolenko. „Foc in mintile oamenilor” este titlul cartii lui James Billington despre credinta revolutionara in Rusia de dupa 1860. „Sange si furie” isi intituleaza Michael Burleigh volumul despre terorismul politic modern.
Utopia se logodeste cu disperarea intr-un dans al mortii menit sa purifice umanitatea. Violenta are functie redemptiva, proclama Sartre, facandu-se ecoul lui Frantz Fanon. Rusia scaldata in sange, iata o tema care apare obsesiv la Andrei Belii, la Artiom Vesiolii, la Aleksandr Blok, chiar la Isaak Babel. Se profetizeaza venirea noilor barbari, renasterea scitica, ruptura cu mercantilismul meschin al mediocritatii burgheze. Acmeistii presimt apocalipsa ce avea sa urmeze. Anna Ahmatova scrie: „Slava, durere nebuna, de-o zi/Mort este printul cu ochi cenusii/Rosie-i seara scaldata-n apus/Omul imi vine si-mi spune: S-a dus”. (citez din memorie superba traducere de Madeleine Fortunescu).
Muzica lui Stravinski, baletele ruse, masca de idol pagan a lui Nijinski, salturile sale mortale, tot atatea semne ale unui tumult ce nu mai poate fi zagazuit. Lenin a scris un studiu devenit celebru, „Lev Tolstoi, oglinda a revolutiei ruse”. Gresea, adevarata oglinda se gasea in cartea pe care Vladimir Ilici a detestat-o cu patima: „Demonii”. Iar el era unul dintre personaje. Sa nu ne miram ca romanul a putut fi republicat abia dupa moartea lui Stalin, in seria operelor complete ale marelui scriitor. Nici lui Iosif Vissarionovici nu-i placea acel „psiholog blestemat” (cuvintele lui Stavroghin despre staretul Tihon). Onomastica personajelor lui Dostoievski trimite catre chimia lor sufleteasca: Stavorghin vine de la stavros, cruce…
Nihilistul de tip Serghei Neceaiev l-a inspirat pe Dostoievski atunci cand a creat parabola revolutiei moderne, nascuta din psihoze ideologice, in romanul “Demonii”. Cinicul absolut Piotr Verhovenski era dublul lui Neceaiev, posedatul care a scris “Catehismul revolutionarului” si a organizat un omor doar pentru a unifica o oraganizatie terorista subterana. Sangele era liantul sacru, elementul mistic datorita caruia orice ezitare devenea o tradare. Nihilistul dostoievskian ura lumea, era omul din strafunduri, se ura de fapt pe sine cu o pasiune de nestins. Sigaliov si sigaliovismul anunta timpurile terorii in masa. Aleksandr Ulianov, fratele lui Lenin, spanzurat in mai 1887, a fost un asemenea nihilist. Tanarul Volodia a jurat sa nu-l uite. Asa s-a calit otelul…
Nihilistul postmodern se joaca, este ludic, ignora sau neaga crimele in masa, batjcoreste mortii, ia totul in bascau. Verhovenski si Kirillov erau totusi gata sa se sacrifice in mare incendiu revolutionar. Nihilistul clasic isi risca viata. Neceaiev, altminteri un personaj abominabil, a murit in temnita. Nihilistul postmodern nu risca nimic. El predica la televiziuni, da sfaturi Cetatii, scrie comentarii, face excursii prin campusuri, propune digresiuni despre Nietzsche, Gramsci, Lukacs, Lacan, Derrida, Baudrillard si Marcuse. Antonio Negri, creierul “Brigazilor Rosii”, este azi autor de mare succes si denunta “Imperiul”. Oriana Fallaci este insultata postum ca rasista, desi a fost una din marile voci ale antifascismului european. Timp in care un Alain Badiou, fost apologet al Khmerilor Rosii, este aplaudat ca un profet al noului Mileniu, al unei rupturi cataclismice cu execrata lume burgheza. Slavoj Zizek il compara cu Platon si Nietzsche…
Nihilistii lui Dostoievski, cei despre care a scris Camus in “Omul revoltat”, erau intelectuali cu pistoale in buzunar. Multi dintre ei erau ingineri, stiau cum sa pregateasca bombe (vezi cazul Jeliabov). Traiau, asemeni fascistilor, sub semnul primejdiei. Estetizau aventura suicidara. Impuscau pentru a fi impuscati. „Vestitorii” despre care scria Dinu Pillat, puteau fi de extrema stanga sau de extrema dreapta, aveau in comun sentimentul apocalitpic al unei politici pe muchie de cutit. E vorba de ceea ce Pieter Viereck a numit candva metapolitica. Nihilistii postmoderni jubileaza la focuri de artificii, se complac in bufonerii si se viseaza profeti. Nu sunt, vai, decat copiile palide ale unor icoane sfaramate de vremuri.
Nihilismul este numele unei enorme lasitati, al fricii de a trai in real. Ceea ce H.-R. Patapievici, asemeni unor Karl Jaspers, Leo Strauss , Eric Voegelin, Olavo de Carvalho, Arthur Koestler, intr-un anumit sens si John Gray, defineste drept omul recent este conditia retractila, capitularda axiologic, pe care o impune masificarea moderna, teama de a apara un numar de valori fara de care ne coboram la conditia de simplu surub in Marele Mecanism. Nihilismul, cel dintai si cel de azi, este inradacinat in contestarea divinitatii, in convingerea ca o umanitate abstracta se poate substitui unui reper spiritual absolut. Nihilismul este, mai presus de orice, negarea simtului moral.
Interesant text.
In mare sint de acord cu ce spuneti aici dar, dintr-un punct de vedere analitic si istoric nu riscam sa saracim intelegerea fenomenului „nihilist”?
Credeti ca acelasi impuls ii poarta si pe nihilistii, sa le zicem „clasici”, si pe cei pe care ii denumiti „post-moderni”?
Mi se pare ca exista o serie lunga si interesanta de asumari, negari, luari de pozitii,jocuri de putere, contestari, (false) re-nasteri etc in care se joaca nihilismul. Ce devine astfel un obiect esentializat, demonic si/sau salvator ce isi pierde istoricitatea. Parca l-as vedea mai curand ca un semn, convenabil, pentru o serie de crize politice, culturale sau filosofice.
Nu cred ca vreun „nihilist” contemporan ar mai putea citi vreun text nihilist clasic. Sigur ca pot fi bucati interesante, dar e o cu toatul alta lume. Mie imi par mai curind farsori cei de astazi. Asta neinsemnind ca imi sint simpatici, intr-un fel, cei din sec XIX. Nu credeti ca, la fel cu revolutia franceza, in sfirsit, si nihilismul s-a incheiat?
Impulsurile pot fi diferite, dar exista, cred, o matrice emotionala, deci nu una explicit ideologica, nu un ansamblu doctrinar, care ii uneste pe nihilistii vechi si pe cei noi. E vorba de convingerea ca sunt meniti sa purifice lumea, sa o scape de varii maledictiuni. Se considera puri, deci predestinati sa purifice. Va multumesc pentru comentariu.
Modernitatea sta sub semnul nihilismului occidental, care, donquijotesc, mai intai inlocuieste teocentrismul cu antropocentrismul, dupa care ii schimonoseste omului liberul arbitru, instrumentalizandu-l financiar, politic, simbolic. Grozaviile petrecute in totalitarismele si democratiile moderne nu au precedent istoric. Scenariul apocaliptic din ,,Legenda Marelui Inchizitor” este o fatalitate, intelegand natura cazuta, damnata, netransfigurata a omului.