Dzerjinski cel Fericit şi moartea

În cartea sa de călătorie, Ce que j’ai vu à Moscou, Herni Béraud istoriseşte un episod care nu are nimic spectaculos dacă personajul său nu ar fi unul dintre marii criminali sovietici, Felix Dzerjinski. Originea sa era în parte poloneză. A fost şeful CEKA, poliţia secretă sovietică pe care a înfiinţat-o şi din ordinul său au murit sute de mii de oameni. În cele din urmă Stalin a decis eliminarea lui. O va face cu Iagoda, cu Ejov şi se pregătea să-i facă acelaşi lucru şi lui Beria. Nu a mai apucat. Însă Hruşciov va fi cel care-l va elimina pe Beria. Cinstit şi incoruptibil, Dzerjinski aparţine unei galerii sângeroase a istoriei, nu ca un casap cu barda în mână, ci ca un funcţionar al morţii, un birocrat ucigând din vârful peniţei. Panait Istrati cu naivitatea încă nespulberată îi aprecia devotamentul şi intrasigenţa. онлайн займ наличными

Béraud îl întâlneşte în salonul unei familii onorabile, situată cumva deasupra mizeriei generalizate. Refuză să dea mâna cu el, însă îl studiază şi-l prinde într-un portret memorabil. „Buzele lui erau pline de bunăvoinţă tot ca şi ţinuta lui întreagă, puţin înclinată; avea, în priviri, limpezimea aceea de copil care este proprie adevăratei cruzimi, fără plăcere şi fără milă, cruzimei aceleia abstracte, cruzimei fanatice. Ochii ducelui de Alba. Ori ca ai derbedeilor paricizi pe cari îi poţi vedea la Belle-Isle. Afară de asta, o ţeastă turtită, lăsată până la linia urechilor dintr-o palmă; ai fi zis că credinţa-i comunistă şi zelul lui de călău i-au căzut peste cap ca nişte cărămizi şi i l-au turtit. Discuta fără aprindere, fiind sigur de credinţa sa.“ Omul cu cap teşit, reptilian, deformat de presiunea ideologiei, aşa cum şi-l aminteşte Béraud, vine dintr-un limb tragic peste care este stăpân absolut. Însă Dzerjinski e în dizgraţie şi îndepărtat încet din aparat, dar Béraud nu înţelege acele subtile „răceli” care anunţă sentinţa implacabilă. Francezul este nu doar intrigat, ci şi revoltat că acest criminal este primit în casa unor oameni oneşti. Şi nu ezită să se intereseze de senina prezenţă a acestuia într-un decor mic-burghez. Astfel află două lucruri şi deşi nu o spune direct, ambele îl uluiesc. În primul rând, aceşti oameni oneşti nu îl socotesc un criminal, şi în al doilea rând, motivul pentru care se află acolo este unul medical. Dzerjinski apelează la medic într-o chestiune specială, pentru că nu despre o maladie propriu-zisă este vorba.

În timpul uneia din sumarele anchete care conduc invariabil la condamnarea la moarte a duşmanilor poporului, Dzerjinski se confruntă cu o situaţie specială. Cea condamnată este o femeie în vârstă care îi cade în genunchi, îi sărută mâna şi îl roagă pe atotputernicul comisar să o cruţe. În Grecia antică gestul suprem al implorării era să atingi genunchii celui de la care aşteptai cruţarea, tu însuţi fiind în genunchi. Ifigenia îl imploră astfel pe Agamemnon, tatăl ei, să nu o jertfească. Cât de răscolitoare trebuie să fi fost această rugăminte nu o putem şti, îndrăznim doar să o bănuim. Este evident pentru oricine în afară de Dzerjinski că acea femeie nu are altă vină decât aceea de a proveni dintr-o clasă socială care prin ucaz a devenit indezirabilă şi trebuie decimată, anihilată. Conştiinţa de clasă nu-i lasă comisarului nicio o urmă de îndoială asupra felului în care trebuie să procedeze. Conştiinţa de clasă, spre deosebire de conştiinţa propriu-zisă este ancorată în obiectivitate, este, de fapt, expresia maximei obiectivităţi. Conştiinţa obişnuită este o expresie a îndoielii, a interogaţiei, a unei necurmate nelinişti, a încercărilor prin care trece. Aş putea spune că modul de a fi al conştiinţei este neliniştea, că împăcarea ei trece prin acest moment capital al neliniştii, fără de care conştiinţa nu este vie. Imparţială este doar conştiinţa de clasă, bazată pe legi imuabile şi care nu admite îndoiala. Dzerjinski nu se îndoieşte o clipă şi o trimite în faţa plutonului de execuţie pe femeia care îi implora mila. Până aici povestea are doza de atrocitate „normală” pentru noua ordine bolşevică, însă un element îi conferă doza de inefabil şi transformă situaţia într-una dostoievskiană.

Dzerjinski constată că femeia seamănă tulburător cu mama lui! Cea care-l imploră să-i cruţe viaţa are chipul maternităţii, chipul cel mai familiar şi mai intim, cel al mamei, cel în faţa căruia comisarul redevine copil indiferent de etate sau de funcţie. Dzerjinski este însă un bolşevik autentic, nu un improvizat, şi acest detaliu nu îl opreşte să-şi facă datoria. Femeia va fi executată. Mila şi conştiinţa de clasă nu pot fi conciliate. În plus, tot un fapt obiectiv, acea femeie nu este mama lui, ci doar seamănă cu ea. Comisarul nu se poate împiedica într-o aparenţă. Şi totuşi…

Dar în această întâmplare există un rest neliniştitor, iar acest rest îl aduce pe comisar într-un salon elegant ca virtual pacient. În somn, chipul femeii revine, iar acest chip este izbitor de asemănător cu cel al mamei. Ca şi cum mama i-ar întoarce chipul unei femei executate, ca şi cum ea ar sta cu viaţa agăţată de un fir de păr pe care incoruptibilul comisar îl taie fără ezitare. De fiecare dată. Revenirea, acest revenant nu provoacă spaime, remuşcări, în plus, ea o prezenţă care stăruie fără să condamne. Poate că femeia repetă în vis gestul implorării, cert este că ea împrumută în mod perfid chipul mamei lui Dzerjinski. Comisarul nu regretă fapta, ea este obiectivă şi deasupra oricăror îndoieli. „- Nu, sunt bolnav, n-am remuşcări; dacă ar fi s-o fac iarăşi, aş lua-o de la început. Dar doctore, scapă-mă de această vedenie!“ spune el. Această conştiinţă bolşevică a datoriei împlinite ar trebui să fie garanţia materialist-dialectică a cel mai dulce somn. Însă vedenia mamei nu vrea să asculte de comisarul bolşevic. Problema rămâne şi este una tehnică. Felix Dzerjinski nu mai poate dormi.

În acest sens, fostul comisar apelează la serviciile medicului, ca acesta să găsească o modalitate obiectivă de a şterge acel chip matern care-i întrerupe somnul unei imperturbabile conştiinţe de clasă. Jules Laforgue are o minunată poezie care numeşte La chanson de l’hypetrophique al cărei refren obsesiv este acesta „C’est maman qui m’apelle!” Felix, comisarul sovietic, simte această chemare mai puternică decât orice raţiune de stat, ceea ce e intolerabil, o trădare care ameninţă de data aceasta din interior.

Faptul m-a determinat să reflectez la absolutul absenţei conştiinţei ca fundament al edificării unei conştiinţe de clasă, la acea disociere perfectă unde abominabilul, spre exemplu matricidul, nu mai provoacă nicio tresărire. Pavlik Moruzov, erou al Uniunii Sovietice îşi denunţă părinţii pentru crima de a fi ascuns o parte dintre cerealele pe care ar fi trebuit să le predea funcţionarilor sovietici. Că acel rest de cereale nu servea unei prosperităţi litigioase, ci probabil supravieţuirii familiei din care făcea parte şi Pavlik, este partea trecută sub tăcere. Actul „eroic” al lui Pavlik, devenit model al precocităţii în ce priveşte conştiinţa de clasă, revendică anularea completă a oricărei loialităţi, în favoarea loialităţii supreme, aceea faţă de Partid. Mai mult decât atât, anihilarea oricărei legături afective, iar cele mai puternice sunt cele din interiorul familiei. Cu o perfectă conştiinţă de clasă, Pavlik îşi denunţa părinţii condamnându-i astfel la moarte. Ţăranii furioşi îl ucideau la rândul lor transformându-l pe precocele delator într-un martir al noii credinţe.

Între Pavlik şi Dzerjinski se ţese la o privire mai atentă o durabilă legătură. Comisarul îşi ucide în efigie mama aşa cum Pavlik, indirect, îşi ucide tatăl, nu dintr-un conflict oedipian. Dizolvarea familiei o implică şi pe mamă deopotrivă atrasă în cercul vinovăţiei. Copilăria are de partea ei inocenţa, absenţa unei conştiinţe şi prin aceasta a realizării diferenţei fundamentale între bine şi rău. Ceea ce-l deosebeşte pe copilul Pavlik de alţi copii şi ceea ce-l face monstruos este tocmai precocitatea, prezenţa conştiinţei de clasă, obiectivitatea ca formă a unui radicalism şi a unei intransigenţe ce nu cunoaşte mila sau îndoiala. Există aici o puritate deplină a actului atroce pe care Dzerjinski o împrumută inocenţei. Conştiinţa sa e de cristal, este precum cea a copilului Pavlik, delatorul model, pătruns de corectitudinea actului său chiar dacă aceasta îi condamnă la moarte părinţii. De aceea, Dzerjinski se adresează unui medic şi nu unui preot. Comisarul caută o rezolvare tehnică la o problemă pe care o socoteşte de natură evident medicală. Apariţia indezirabilă, formă a bânturii şi neliniştii care marchează examenul dureros al unei conştiinţe încărcate este inadmisibilă, inacceptabilă pentru bolşevicul exemplar care a lichidat în el însuşi ultimele reziduri burgheze. Remuşcarea nu există, Dzerjinski se află la antipodul lui Raskolnikov şi la o distanţă incomensurabilă de mecanismul implacabil din Crimă şi pedeapsă. Acolo, conştiinţa este cea care îl denunţă pe vinovat, poliţia e neputincioasă, iar această conştiinţă se incarnează temporar într-o prostituată angelică, fapt al unei morale paradoxale, cristice, pentru care stă tâlharul pocăit care va fi primul care va intra în Rai alături de Isus.

Însă problema lui Dzerjinski nu este crima, noţiunea îi este străină ca şi sentimentul de vinovăţie care decurge din ea. Problema lui Dzerjinski nu este nici măcar aceea că nu are o conştiinţă, a eradicat-o odată pus cu trup şi suflet în slujba partidului. Problema sa este acest rest mic-burghez, această infinitezimală care-l desparte de perfecţiune, de inocenţa deplină, de obiectivitatea maximă, de conştiinţa de clasă autentică. Dzerjinski continuă să viseze ca şi cum ar mai avea un rest de conştiinţă, rest de care ia act obiectiv şi căruia îi caută un remediu tot obiectiv. Ce ironie, prenumele comisarului este Felix, adică cel fericit. Fericitul Dzerjinski. Sau Dzerjinski cel Fericit. Ceea ce-i lipseşte pentru asta este, se pare, foarte puţin.Tulburarea lui este sâmburele de rău strecurat în paradisul bolşevic al inocenţei şi obiectivităţii absolute şi anume că şi în nimic există totuşi ceva, o formă insidioasă şi insuportabilă de transcendenţă. Ceva iremediabil. Ceva nevindecabil. Sau cu versurile lui Laforgue: „C’est d’un’ maladie d’ coeur/Qu’est mort’, m’a dit l’ docteur,/Tir-lan-laire!//Ma pauv’ mère;/Et que j’irai là-bas,/Fair’ dodo z’avec elle./J’entends mon cœur qui bat,/C’est maman qui m’appelle!”