Iosif Sava (1933-1998) a fost un spirit nobil, un umanist dintr-o specie ce pare, din nefericire, sortita extinctiei. A intruchipat, cu pasiune, rafinament si eleganta, tot ceea ce inseamna respect pentru valori. A fost un mare critic muzical si o constiinta democratica in sensul real al cuvantului. Nu se temea sa fie incomod, dar stia, cu o naturalete rar intalnita, sa fie gazda ideala pentru cei onorati a fi invitatii Eutherpei. Stia sa insufleteasca o discutie, contopea cu talent de magician temele cele mai abstracte cu acelea de o cat se poate de mundana concretete.
Era un visator, un personaj utopic, traia in propria Castalie si se scutura indignat cand avea de-a face cu mojicia, cu tupeul, cu amatorismul. In experienta mea, doar Horia Patapievici a reusit sa fie la fel de gentil, subtil si incitant in dialogurile purtate in emisiunile de idei. Este vorba de ceea ce, reluand o formulare a marelui critic Lionel Trilling, numesc obligatia morala de a fi inteligent.
Era pe 18 ianuarie 1997 cand am avut norocul sa fiu invitatul legendarului domn Iosif Sava. Era la o zi dupa lansarea, la Uniunea Scriitorilor, a editiei romanesti a cartii mele “Reinventarea politicului” aparuta, in traducerea lui Alexandru Vlad, la Polirom. Vorbisera N. Manolescu, Mircea Mihaies, Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Antohi, Mircea Dinescu si Dan Pavel. Era perioada euforica de dupa alegerea lui Emil Constantinescu ca Presedinte al Romaniei.
Au fost prezenti in emisiune Mircea Mihaies, Ioan T. Morar si Silviu Lupescu. Il intalnisem prima oara pe Iosif Sava cu cativa ani mai devreme, la o lansare de carte urmata de o cina. Mi-a spus ca ar dori sa vin intr-o emisiune a sa. Recunosc ca eram inhibat, il stiam (de la televizor) inca din anii de dinaintea plecarii mele din tara, era un interlocutor redutabil, un adevarat vulcan de de amintiri, paranteze, reflectii, maxime, se plimba prin cultura cu o siguranta care pe mine unul ma timora. Mai ales ca nu era nimic artificial la el, spontaneitatea era desavarsita. Atat mama mea, cat si sora ei, Cristina, il venerau. Emisiunile lui Iosif Sava, tolerate de cenzura lui Ceausescu, erau una din putinele oaze ale celor vremuri tot mai anti-culturale. Discutia noastra a inceput dupa cateva minute din “Simfonia destinului” dirijata de Karajan. Domnul Sava era transpus: “Divin, domnilor, divin”. A urmat o lunga clipa de tacere, ne reveneam din acea calatorie in purgatoriul muzicii eterne. Pe parcursul emisiunii, Scarlatti si Vivaldi.
S-a discutat pret de peste trei ceasuri despre istorie, filosofie, literatura, politica, miscari sociale independente, revolutiile din 1989 si, evident, muzica. Domnul Sava facuse Filosofia in cea mai dura perioada stalinista, fusese coleg cu Alexandru Ivasiuc (exmatriculat in 1952), cu Mircea Flonta si Alexandru Valentin. Cred ca si cu Ludwig Grunberg si Ion Pascadi. In primele minute ale emisiunii m-a intrebat abrupt, cum ii statea in fire, despre propriul meu parinte. Vorbim asadar despre anul 1951, cand am venit pe lume:
“Nu va inchipuiti, nu va puteti imagina, cu toata puterea dumneavoastra de rememorare cum era acel an, in care purtam un fel de loden: facultatea era bantuita de frig…Profesorul Gh. C. Stere, fiul lui Stere, era decanul facultatii. Venea Leonte Tismaneanu si citea un curs in care Stalin era preamarit la culme, un curs in care se reproducea istoria partidului comunist bolsevic al Uniunii Sovietice. Era impresionant pentru toti cu acea mana care ii lipsea: Toti stiam ca mana a pierdut-o in Spania… Avea ochi tulburatori, frumosi … era retinut, era un om la 40-45 de ani…Incepuse sa incarunteasca; si era interesant ca toate acestea se petreceau intre orele 8 si 10, intre orele 10 si 12 venea profesorul Athanasie Joja; tinea un curs de Istoria logicii, cita mereu in limba elina, dar din cand in cand arunca cate o fraza… de pilda: ‘Daca Iorga a putut spune in 1938 ca marxismul e mort, pentru mine nu are niciun fel de valoare.’ Ma gandeam, si atunci si mai tarziu, care era mai bolsevic dintre ei: Leonte Tismaneanu sau Athanasie Joja (socotit unul din marii intelectuali, Presedinte al Academiei Romane dupa cativa ani?” (v. Iosif Sava, “Invitatii Eutherpei. 8 Serate TV cu: Alexandru Zub, Alexandru Paleologu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Alina Mungiu, Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu, Ion Cristoiu, Cristian Popisteanu, Mircea Suciu, Stelian Tanase, Andrei Plesu, Vladimir Tismaneanu, Mircea Mihaies”, Polirom, 1997, pp. 314-315).
A fost aceea o interogatie la care n-am ostenit sa reflectez. Nu stiu, nu am un raspuns categoric. Ca si tatal meu, au existat destui soldati devotati ai Cauzei, la fel cum, ca si Athanasie Joja, au existat destui intelectuali straluciti dispusi sa-si emasculeze simtul critic. Au pariat gresit si unii, si altii. In chip direct si, adeseori indirect, pariul lor a facut posibile atatea orori. S-au dedat acelei maladii pe care am definit-o, in cartea “Ghilotina de scrum”, drept frenezia supunerii. Timp in care, comisarii si poltronii au castigat partida…
Mai departe, stand de vorba despre escatologii, ideologii si revolutii, despre profetii inarmati, dezarmati si proscrisi, despre idealisti si poltroni, m-a provocat sa discut chestiunea rupturii cu ideologia in care crezusera ai mei, a despartirii de acea matrice emotionala si ideatica pe care o absorbisem, in fond, asemeni limbii materne. Meditand la propriul meu itinerariu, dar mai ales al unor intelectuali critici care m-au influentat decisiv (in primul rand Leszek Kolakowski), spuneam:
“Drumul catre un alt marxism treptat duce spre nonmarxism, spre antimarxism, la ora actuala spre postmarxism. Deci e un drum foarte cautat. Si singurul raspuns pe care il pot da la aceasta chestiune este o fraza foarte frumoasa a lui Paul Claudel, in legatura cu faptul ca avem dreptul sa ne schimbam opiniile: ‘Ce sont seulement les imbéciles qui ne changent pas d’avis’. Iar samburele utopiei este tocmai exacerbarea consecventei. Ea este de fapt ipostazierea consecventei”. (p. 318)
A venit vorba, in acea discutie de neuitat, de multe persoane. Am vorbit despre dictatorii ideologici din regimurile totalitare: Goebbels, Jdanov, Chisinevschi. Rautu. Dar si despre scriitorii care s-au opus rinocerizarii, intre care Thomas Mann. Nu era dispus sa faca rabat la capitolul morala, nu accepta ideea ca scopul presupus nobil ar putea justifica mijloace infame. La cateva zile dupa emisiune mi-a spus ca fostul profesor de socialism stiintific, Radu Florian, a publicat un protest impotriva felului cum a fost portretizat in emisiune. L-am intrebat: „Credeti, domnule Sava, ca am exagerat in vreun fel?” Mi-a raspuns: „Fiti linistit, stim cu totii despre cine vorbim, nu suntem cu totii lipsiti de amintiri!”. El sigur nu era amnezic.
Iosif Sava avea o memorie formidabila, stia nenumarate detalii biografice, isi presara conversatia cu anecdote fascinante. Nu voi mentiona decat un scurt pasaj legat de o mare pianista originara din Romania: “O asistenta a tatalui dumneavoastra, doamna Adriana Moscuna, era verisoara Clarei Haskil”. (p. 350) Intr-adevar, intretaieri magice revelate de un sacerdot al valorilor inalterabile. De cate ori ascult Mozart interpretat de Clara Haskill imi amintesc de cuvintele acestui mare intelept si nesecat, generos rezervor de idei…
PS Am recitit aseara dialogul lui Iosif Sava cu Dorin Tudoran si Alexandru Paleologu (in volumul amintit mai sus). Acesta din urma vorbea atunci despre acustica gandirii. A fost o calitate pe care Iosif Sava a avut-o din plin. Am regasit volumul “Muzica si spectacolul lumii”, aparut la Polirom in 1998. Include 10 Serate TV cu Mihai Sora, Sergiu Celibidache, Radu Palade, Alexandru Paleologu, Dan Grigore, Andrei Serban, Cristian Tudor Popescu, Dan Setlacec. Mi-a scris o superba dedicatie. Am recitit-o tulburat, cu sentimentul unui dialog intrerupt nedrept, absurd de devreme. Ii ducem lipsa acestui spirit mereu viu, nelinistit, curajos si sincer…
(Versiune revazuta si adaugita a articolului aparut pe platforma „Contributors„)
