Convorbirile cu Eckermannii

Când lucram la teza mea de doctorat despre poezia lui Mircea Ivănescu, n-am găsit o titulatură mai exactă pentru ea decât „poezia discreţiei absolute”. Mărturisesc că expresia mi se părea întrucâtva fericită şi pentru faptul că rima cu discreţia absolută a existenţei publice a lui Mircea Ivănescu – poetul fiind pe cât de mare, pe atât de retractil. După cum bine se ştie, nu dădea aproape niciodată interviuri, refuza ieşirile publice, oricât de neînsemnate – îmi aduc bine aminte ce eforturi persuasive a trebuit să facă Nicolae Manolescu prin 1998 ca să-l convingă să participe la o ediţie a emisiunii Profesiunea mea, cultura despre traducere; argumentul forte al criticului a fost acela al onorariului, la care poetul a cedat, dat fiind că soţia lui, doamna Stella, era pe patul de suferinţă, iar onorariul putea fi astfel convertit în medicamente. (Drept e că la emisiune, fiind în platou alături de Antoaneta Ralian, n-a vorbit practic deloc.)

Ei bine, rima aceasta între discreţia poeziei şi cea a existenţei publice ivănesciene pare, în ultimul an, din ce în ce mai imperfectă. Din fericire, mă grăbesc numaidecât să spun. E ca şi cum destinul postum ar ţine să compenseze carenţele de expunere publică ale celui antum. În 2011, Al. Cistelecan a coordonat un volum aniversar Mircea Ivănescu 80 – poetul a apucat să-l vadă (e un mod de a spune, se ştie că nu-i mai rămăsese decât vederea perfierică) în zilele dinaintea morţii. Era, în acel volum, un interviu, ori mai degrabă o confesiune de vreo 20-25 de pagini îndesate pe care mi-o dictase în decursul unei întâlniri de vreo două ore din martie 2011; am crezut aşadar, prin forţa lucrurilor, că era un soi de interviu testamentar, ultima lui confesiune publică. Cum se ştie, m-am înşelat – în 2012 urma să apară convorbirea cu Gabriel Liiceanu, cele 200 de pagini extraordinare rezultate din cele cinci întâlniri pe care poetul şi filosoful le-au avut între martie şi iulie 2011. Despre dialogul lor intens şi tulburător s-au scris zeci de cronici, s-au făcut emisiuni de televiziune – a fost practic întâia oară când despre Mircea Ivănescu au scris şi au vorbit intelectuali situaţi în afara cercurilor literare (îmi amintesc, de pildă, un text al lui Cristian Ghinea – care, mărturisindu-şi ignoranţa în ce priveşte poezia contemporană, producea un exerciţiu de admiraţie pentru poetul revelat de cartea-dialog).

Iar acum, la finalul aceluiaşi an 2012, celor 200 de pagini ale Măştilor lui M.I. li se adaugă aceste mai bine de 200 de pagini ale Interviului transfinit luat lui Mircea Ivănescu de Vasile Avram. Fireşte, nu-i vorba de o carte complet nouă, fiind în fapt o reeditare – ediţia primă apărând acum 8 ani, în 2004, la editura Ecclesia (Nicula), ca urmare a diligenţelor admirabile ale doamnei Felicia Avram; însă, pentru cronicarii revistelor literare de autoritate, practic n-a existat – singura cronică într-o astfel de publicaţie fiind, după ştiinţa mea, cea a lui Mihai Iovănel din Cultura. N-a existat, de asemenea, nici în reţeaua de librării, distribuţia ei minimă fiind gerată tot de doamna Felicia Avram exclusiv în cercurile prietenilor care i-au cunoscut şi i-au iubit pe Mircea Ivănescu şi Vasile Avram.

Aşa încât sunt absolut convins că, pentru majoritatea cititorilor, această ediţie secundă va reprezenta întâia întâlnire cu cartea. Iar Interviul transfinit va dubla dintr-un foc corpusul paginilor confesive, dialogale, ale lui Mircea Ivănescu, contribuind decisiv la acea bizară răsturnare de situaţie la care făceam aluzie cu două paragrafe mai sus. E ca şi cum la un an după moartea ultra-retractilului Salinger, să spunem, s-ar descoperi vreo patru-cinci sute de pagini de convorbiri despre care nu ştia nimeni, în care s-ar face vorbire pe larg, cu love and (not much) squalor, despre literatură şi viaţă, despre literatură şi moartea celor dragi, despre literatură şi sinucidere – adică despre exact acele lucruri ce fac strălucirea & mizeria literaturii pe care scriitorul se străduise câteva zeci de ani, practic toată viaţa lui, să le ţină cât mai ferite de indiscreţia publică. Dincolo de efectul mediatic uriaş, imaginea însăşi de scriitor a lui Salinger ar ieşi radical schimbată. (Salinger, filmul scris & regizat de Shane Salerno, anunță din câte se pare surprize majore privind opera postumă a marelui J.D., cu începere din 2015. Despre aceasta vom mai discuta, cu siguranță.) Tot astfel, cele patru-cinci sute de pagini de convorbiri publicate anul acesta îl transformă pe neaşteptate pe Mircea Ivănescu din cel mai retractil poet contemporan în cel mai locvace – întrucât nici un alt poet major de după 1945 nu a mai lăsat un corpus confesiv atât de masiv (cu excepţia Antimetafizicii din 1985 a lui Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu, ale cărei 475 de pagini sunt însă pe cât de emfatice, pe atât de necreditabile – de vreme ce poetul însuşi s-a dezis de ele într-o declaraţie oficială adresată în ianuarie 1983 directorului editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu: „partea mea de contribuţie la carte este insignifiantă, opiniile mele fiind reintepretate de autorul numit (Aurelian Titu Dumitrescu)”).

Din punctul acesta de vedere, dialogurile lui Mircea Ivănescu cu Gabriel Liiceanu şi Vasile Avram produc o modificare de imagine spectaculoasă, fără echivalent în poezia noastră – afară doar dacă, schimbând tot ce-i de schimbat, am lua-o în calcul pe aceea survenită în cazul corespondenţei dintre Eminescu şi Veronica Micle; după cum romanticul nostru exemplar contrazice, prin masivul epistolar erotic, teza general circulată a geniului contemplativ şi neimplicat în amor, tot astfel „discretul absolut” al postmodernităţii noastre îşi revelează postum un enorm apetit confesiv, pe care cele aproape cinci sute de pagini (dacă adăugăm şi interviul meu) sunt departe de a-l fi epuizat (cel puţin aceasta e senzaţia la lectură – că memoria lui Ivănescu, sedimentată în straturi geologice, a explorat numai câteva situri fundamentale dintr-o reţea mult mai amplă).

Ce este, însă, acest Interviu transfinit? Iată, pentru început, cauza lui primă: prin 1986, în timpul unei şedinţe de partid sau de învăţământ politic, Vasile Avram (1940-2002), coleg de redacţie la Transilvania cu Mircea Ivănescu, îi propune poetului să accepte o serie de 286 de întrebări, câte una pentru fiecare zi lucrătoare a anului, şi să livreze cele 286 de răspunsuri corespunzătoare. După câteva luni de tăcere, poetul produce un prim calup de 13 răspunsuri – şi astfel Interviul transfinit e iniţiat. Întrebările curg, răspunsurile aşijderea, revoluţia îi prinde în plin dialog, iar din 1994 Vasile Avram începe să publice interviul în serial în publicaţia sibiană Opinia publică, al cărei editor era. Peste câţiva ani, poetul abandonează jocul, fără să fi răspuns la toate cele 286 de întrebări – însă cele la care a răspuns sunt suficiente pentru a constitui materia unei cărţi publicate de Felicia Avram în 2004, la doi ani după moartea soţului.

În chip inevitabil, cititorul Interviului transfinit nu se va putea opri să nu compare dialogul acesta cu Măştile lui M.I. Mare admirator al lui Goethe (aşa cum mărturiseşte şi în cartea de faţă), Mircea Ivănescu şi-a găsit, în persoanele lui Gabriel Liiceanu şi Vasile Avram, doi excelenţi Eckermanni. Într-un pasaj din Jurnalul de la Păltiniş, Noica nu considera inutil să combată prejudecata culturală a mediocrităţii lui Eckermann – şi avea, fireşte, dreptate. E limpede pentru orice cititor de bună credinţă că, dacă Nietzsche a putut spune că aceste Convorbiri cu Eckermann sunt cea mai bună carte germană, atunci meritul principal îi aparţine în egală măsură şi celui care a ştiut să asculte, să înregistreze, să facă decupajele adecvate, să pună în scenă un personaj de o genialitate nu întodeauna evidentă ş.a.m.d. Aşa încât se poate spune cu egală îndreptăţire că nu doar Eckermann a fost pe măsura lui Goethe, ci şi Goethe a fost pe măsura geniului de raisonneur al lui Eckermann. S-au meritat unul e altul, cum se spune îndeobşte. Tot astfel, Mircea Ivănescu şi Eckermannii lui s-au meritat reciproc; iar ceea ce face farmecul acestui diptic dialogal e că cei doi raisonneuri sunt cum nu se poate mai diferiţi – ba chiar complementari. Ceea ce face ca şi cele două dialoguri să fie efectiv complementare.

Având formaţii asemănătoare, venind amândoi dinspre studii clasice şi filosofie, afecţionând însă deopotrivă literatura şi artele, Gabriel Liiceanu şi Vasile Avram sunt totuşi profund diferiţi temperamental – lucru vizibil numaidecât în modul în care înţeleg să-şi construiască personajul raisonneur. Liiceanu e interesat, după cum spune încă din a doua pagină a cuvântului înainte, de „oamenii-monument”, depozitari superlativi ai memoriei unei epoci; aşa încât întrebările lui se vor adresa memoriei lui Mircea Ivănescu, vor încerca să deducă din grundul biografic un mod de a traversa istoria, vor edifica plutarhian o „viaţă paralelă”. Chestionarea se va face prin urmare mai ales sub incidenţă morală, iar cel chestionat va fi judecat, foarte á la Nietzsche, după cantitatea de adevăr pe care o suportă. La rândul lui, Ivănescu e cum nu se poate mai conştient că vorbeşte in articulo mortis, după cum a observat şi Horia-Roman Patapievici, şi admite, chiar dacă nu fără anume eschive, fandările decisive ale interlocutorului – care reuşesc, din fericire, să irite exact când şi cât trebuie pentru a determina reacţii de asemena decisive. Ce se pierde în armonie, se câştigă în profunzime – e evident că nimeni până la Gabriel Liiceanu n-a reuşit să-l facă pe Mircea Ivănescu să vorbească atât de deschis despre traumele fundamentale ale vieţii lui, de la moartea fratelui şi a surorii până la conştiinţa faptului că a fost conceput în cele patruzeci de zile de doliu după moartea surorii necunoscute, ca un fel de Ersatz al ei.

Contextul dialogului între Vasile Avram şi Mircea Ivănescu e cu totul altul: în 1986, când începe Interviul transfinit, poetul are 55 de ani, e aşadar complet în afara jurisdicţiei funebre a acelui articulo mortis. Prin urmare, şi întrebările sunt sensibil mai ludice şi mai relaxate, pastişând onctuos-ironic (uneori prea onctuos şi prea puţin ironic) terminologia noiciano-heideggeriană deja prea la modă la finele anilor ’80. Iar Avram nu vede cu nici un chip în cincuagenarul cu nici zece ani mai bătrân un „om-monument” al cărui patrimoniu biografic se cuvine capitalizat, ci un poet major aflat în plină forţă creatoare – iar ceea ce-l intrigă şi crede că merită prim-planul acestui dialog este mecanismul acestei forţe creatoare, algoritmul prin care viaţa şi poezia se generează reciproc.

Rezultatul va fi că, în vreme ce Liiceanu îi chestionează lui Mircea Ivănescu memoria, Vasile Avram îi va chestiona imaginaţia. Grundul biografic va mai conta numai în măsura în care constituie cauză a poeziei; subsecvent, întrebările nu vor fi niciodată indelicate, aşa cum se întâmplă câteodată la Liiceanu – şi adevărul e că astfel pierd din tensiune. Să luăm un exemplu. Mircea Ivănescu se confesează într-un loc lui Vasile Avram după cum urmează: „Am crezut multă vreme, de asemenea, tot în copilărie, că eu – pe atunci, deci copil fiind, aş fi fost în stare să mă sinucid – şi am pus la cale multă vreme, în amănunt, propria mea sinucidere – având şi un motiv foarte serios pentru asta – şi care nici nu ţinea de contrarietăţi personale – ci de cu totul altceva. […] Eu însă nu m-am sinucis. E un răspuns”. E lesne de imaginat cum ar fi tratat un astfel de răspuns Liiceanu – luându-şi toate menajamentele de rigoare, n-ar fi pregetat totuşi să iscodească „motivul foarte serios” pe care copilul Mircea Ivănescu îl avea pentru sinucidere, scenariul propriu-zis al sinuciderii anunţate, raţiunea pentru care acesta n-a fost pus în practică, sensul răspunsului pe care abandonarea proiectului suicidar îl reprezintă. Ar fi fost, desigur, o manieră mai tensionată, aproape violentă pe alocuri, de dialog; însă rezultatele ei meritorii se văd în Măştile lui M.I. Vasile Avram decide însă să oprească în acest punct anamneza deja prea dureroasă şi voltijează brusc, alegând să continue interviul nu cu o întrebare on topic, ci cu un poem de Mircea Ivănescu, completamente off topic – iată, spre edificare, titlul acestuia: fiind într-un oraş cu poeţi respectabili, poeta liliana u. ne sfătuieşte să scriem un text intitulat prinţesa de faianţă. Tensiunea scade instantaneu, întrebările ulterioare revin înspre apele aparent mai liniştite ale „formării personalităţii” literare a lui Ivănescu, acesta fiind practic scenariul pe care dialogul îl va urma pe durata tuturor celor două sute şi ceva de pagini – dar ce se pierde în tensiune se câştigă, pe termen lung, în coerenţă. Focalizând exclusiv pe poezia lui Mircea Ivănescu şi, mai ales, pe devenirea lui ca poet, Eckermann-ul din Vasile Avram e mai interesat de Bildungsroman-ul poetului al cărui raisonneur este decât de modul în care omul ca atare a traversat istoria. Simptomatic e că, în lunile postrevoluţionare ale dialogului lor, discuţiile nu capătă inflamaţia acută pe care o aveau în toate mediile din ţară; cu toate că există o succesiune de întrebări şi răspunsuri despre dizidenţă, rezistenţă etc., nicicând ele nu devin atât de casante şi rigoriste precum în dialogul pe care Ivănescu îl va purta cu Liiceanu douăzeci de ani mai târziu.

După cum simpotmatic e că poetul însuşi ajunge să-şi rescrie trecutul după criteriile Eckermann-ului literaturocentric; pentru a ne convinge de aceasta, e nevoie să redau mai jos o succesiune de afirmaţii privitoare la începuturile literare ale lui Mircea Ivănescu. Vom vedea cum poetul le modifică succesiv, pentru a ajunge cât mai aproape de modul literaturocentric al maieuticii lui Vasile Avram. Aşadar, iată prima afirmaţie: „Prima dată am scris poezie într-o seară – cred că de toamnă, când ploua şi eu mă uitam pe fereastră, şi l-am întrebat pe fratele meu ce înseamnă melancolie – şi – nu mai ştiu cum mi-a explicat, dar ştiu că am produs un text, în ritm, rimă, strofe […] Am încercat apoi, în perioada când l-am reîntâlnit pe Alexandru George… să scriu şi ţin minte că am conceput un poem, în versuri foarte scurte, puternic bătute în ritm şi pornind de la un text de Blecher şi fistulele lui (‚abcesul pur şi nefistulizat’). […] Însă în acea perioadă – şi mai exact în ziua de 31 ianuarie 1951 – am scris împreună cu Alexandru George un sonet pe care el trebuia să-l ofere unei domnişoare care se numea Martha şi a cărei aniversare era atunci”. E vorba aici de trei texte diferite: „debutul absolut”, alături de Emil Ivănescu (şi, având în vedere că Mircea Ivănescu avea doisprezece ani atunci când fratele lui cu zece ani mai mare se siuncide, putem plasa cu aproximaţie data acestui „debut absolut” undeva în jurul vârstei de zece ani); un prim text originând în literatură, aşadar cu conştiinţa culturală a scrierii de poezie; şi un sonet ocazional, deopotrivă cultural (e totuşi un sonet!) şi existenţial (dat fiind contextul biografic).

La o relatare ulterioară, „debutul absolut”, atât de emoţionant judecat contextual, dispare – şi, de asemenea, poemul cu origini blecheriene: „Cu [Alexandru] George am şi scris primul poem. Am mai povestit scena în altă parte, dar cred că ar trebui să adaug şi că acest text a constituit şi primul din ceea ce s-ar putea numi motivul Marthei. Poate că vom reveni asupra episodului, pentru că din punctul meu de vedere am impresia că are o anumită însemnătate şi în ce priveşte formaţia mea livrescă.” Argumentul observării „formaţiei livreşti” a dus la eliminarea fără drept de apel a celor două texte anterioare, prea puţin marcate din punctul de vedere al conştiinţei literare.

Pentru ca, în fine, a treia etapă a rescrierii literaturocentrice a propriului trecut să fie şi mai restrictivă, împingând debutul scrisului conştient cu încă doi ani mai târziu: „Deci, din seara de 5 martie 1953 […] a început transcrierea realităţii (aşa văd eu acum lucrurile) şi transcrierea asta se cheamă, nu?, act literar”. Din (aproximativ) ’41 în ’53 – doisprezece ani sunt radiaţi fără ezitare de poetul aflat în căutarea punctului origo al literaturii proprii; iar radierea se produce doar pentru a se situa cât mai în adevăr în interiorul Bildungsroman-ului edificat de Eckermann-ul lui devotat. Pentru a nu minţi în raport cu literatura, poetul e dispus să renunţe la evenimente intens încărcate afectiv, dar care nu l-au dus în interiorul literaturii, ci doar l-au apropiat de ea. Sinceritate radicală care spune totul atât despre imperativul adevărului în raportarea lui Mircea Ivănescu la poezie, cât şi despre eficienţa strategiei soft adoptate de Vasile Avram. Fără insistenţa masivă pe biografic a lui Gabriel Liiceanu, lipsit de tranşanţa lui iritantă şi seducătoare, concentrând cu răbdare chinezească întrebările înspre unicul punct aleph al literaturii, Vasile Avram a reuşit să-i provoace lui Mircea Ivănescu răspunsuri la fel de decisive privitoare la literatură pe cât sunt cele provocate de Gabriel Liiceanu în raport cu viaţa poetului.

Dialoguri esenţiale cu un poet esenţial, Măştile lui M.I. şi Interviul transfinit alcătuiesc un diptic extraordinar în care voletul dintâi priveşte mai ales biografia, iar cel de-al doilea mai ales literatura. Împreună, ele alcătuiesc Convorbirile cu Eckermannii ale lui Mircea Ivănescu. Cea mai impresionantă confesiune a unui mare poet din întreaga noastră literatură.