Vocaţia tardivă

Tot mai des înclin să cred că astăzi o vocaţie se descoperă tardiv, adică a devenit ceva foarte diferit de vocaţia clasică de genul „copilul meu are talent la muzică” (care era o vocaţie “iniţială”).
Sunt zeci de explicaţii pentru faptul că ne găsim târziu “locul potrivit” în lumea profesională și socială. Încep doar lista: complexitatea formării, a vieţii cotidiene, apoi a tranziţiei spre integrarea profesională, și mai ales complexitatea corelaţiilor între statutul concret al unei activităţi zilnice și motivaţiile personale pe care le poate aduce munca în acel loc – corelaţii complet diferite de la om la om.

Pe scurt, întrebarea clasică „La ce sunt bun?” devine tot mai des: „Unde voi fi eu bun?” iar de la focusarea pe profilul unei activităţi profesionale, situaţia actuală ne duce tot mai des spre căutarea “sensului acelei activităţi” într-un loc anume.

Poate că toate astea s-au întâmplat datorită schimbărilor sociale și economice, totuși, nu cumva ajungem abia acum la un sens mult mai adevărat al vocaţiei? Ești “chemat”. Undeva. Să fii „la datorie” undeva. Poate că prea multă vreme testele vocaţionale au privit individul ca și cum ar fi singur pe lume: „ce pot sau vreau eu să fac”, ca și cum aș fi singur pe o insulă.
După liceu eu am am studiat filosofia și teologia, undeva în Franţa, la facultatea unei mânăstiri de stil neo-dominican. Şi de atunci am rămas sensibil la sensul religios al vocaţiei: Dumnezeu te cheamă, îţi oferă o misiune. Un loc, o haină, un baston pentru drum, și niște prieteni buni, cam asta e imaginea. Şi cred că, dincolo de religie, avem aici o imagine mult mai potrivită pentru vocaţie, până la urmă, mai plină de măreţie. O găsim în multe locuri, cum ar fi în cărţile lui Antoine de Saint-Exupery despre responsabilitatea și frumuseţea misiunii pilotului de cursă.

Adică, poate că am talent la finanţe, ar spune un test vocaţional, dar cine îmi spune unde să folosesc acest talent pentru a satisface nevoia mea de cauză, sens, de participare la un proiect care merită? Cine îmi spune unde sunt e asociaţia de sprijin pentru copii unde e nevoie de mine pentru contabilitate, în timp ce eu mă zbat degeaba într-o firmă de birotică pe care o detest de la A la Z?

Dacă privim așa lucrurile, ei bine toate testele și formarea așa cum există ele azi rămân foarte valabile, dar integrarea profesională ar trebui schimbată din temelii: ar trebui să apară în plus, pe câţi profesori, pe atâţia psihologi și mentori care să completeze planul iniţial, cel “clasic”, spre un plan al “găsirii locului unde te simţi nu doar eficient, dar și util”. Probabil că peste 50 la sută din cei care se declară nemulţumiţi la locul de muncă nu ar trebui să își schimbe activitatea profesională, ci locul, “locaţia”: de la firme mici să urce la firme mari, sau invers, de la sectorul privat să migreze la stat, sau invers, de la contabilitate pentru firme să migreze la contabilitate pentru ONG-uri, și invers. Se prea poate ca peste jumătate din problemele care apar în viaţa profesională să aibă o soluţie simplă, doar dacă intervine un filtru psiho-social făcut din psihologi și mentori, care construiesc o mare “gară de triaj” la final de facultate. Societatea și economia nu ar pierde în final nimic: statistic, același număr de oameni ar lucra în aceleași sectoare utile ale economiei. Dar invididual, totul ar fi schimbat!

Până una alta, fiecare dintre noi cei care ne punem întrebări putem să privim lucrurile cu speranţă: e normal că nu mi-am găsit vocaţia încă, chiar și la 30 de ani sau la 35. Asta mai întâi pentru că am fost învăţat să cred că dacă nu am descoperit-o la 15 ani, ea nu există. Şi apoi, pentru că am fost învăţat să o caut tocmai pe același model al vocaţiei “pure”: ies dintr-o mare companie, mă apuc de desenat haine, și văd că nu am talentul „pur, sută la sută” al unui student la modă. Şi atunci am impresia că nu o să îmi găsesc niciodată vocaţia. Toate astea sunt păreri ce trebuie schimbate.

Pentru că experienţa mea de manager într-un departament de resurse umane + pasiunea mea pentru “hăinuţe”, să zicem, puse cap la cap și aranajate puţin cu ceva strategie de branding, mă pot duce la, să zicem, un ONG sau un program finanţat european care îi învaţă pe studenţi (sunt destui, sute de mii) să se îmbrace calumea și să se prezinte corect, la interviu, la primul job, și mai departe să cunoască puţin stilism și puţin branding personal. Un ONG cu foarte multe anexe, programe de informare despre magazine și modă, etc . E o simplă idee printre multe altele.

De fapt, o astfel de idee nu e niciodată “simplă”, mai precis e o idee care rezolvă complexitatea situaţiei în care mă aflu (Brâncuși spunea “simplitatea e complexitatea rezolvată”, nu-i așa?). Majoritatea clienţilor mai adulţi cu care mă întâlnesc au vreo 3, 4 domenii principale de experienţă, adică 3 sau 4 competenţe, și pe principiul clasic lumea întreabă: dacă îmi dau demisia, „ce să dezvolt apoi din toate astea?” Răspunsul e că principiul care funcţionează azi e diferit: “Cum să combini toate astea ca să iasă din ele „Jobul” tău, care te reprezintă, pe care doar tu îl poţi face”? Sau, la fel de bine, nu cumva există undeva un “Loc” unde poţi folosi toate astea, locul la care ești chemat de către soartă, putem spune, tocmai pentru că ai adunat în tine cele 4 competenţe, cele 4 domenii?

Ca să revin la exemplul de mai sus, să zicem că după o experienţă de manager în acel departament de resurse umane te apuci de modă, ei bine chiar dacă afacerea ar merge, ceva s-ar pierde pe drum! Experienţa ta umană, orizontul mental, de informaţie și de sensibilitate la care ai ajuns nu mai poate fi satisfăcut, și nici folosit integral, doar într-un magazin de haine. Ai mult mai multe în “bagajul tău personal”, iar un magazin de haine poate să te reprezinte doar dacă are alături o întreagă filosofie, ateliere de formare, o revistă online, evenimente culturale, etc).

Care e momentul de apariţie a unei vocaţii tardive? Din experienţa mea, “amestecul personal” care dă startul unei vocaţii tardive este așa: formare (în domeniul X) experienţă profesională în domeniul Y (în general diferit de X) și un hobby (Z) lăsat baltă iar apoi acceptat ca dominant sau foarte important, într-un moment de bilanţ sau de criză (M). Avem deci X+Y+Z+M = “Vocaţia tardivă”.

Din experienţa mea personală și a altora cu care am discutat despre asta, hai să nu spun că o astfel de vocaţie e cea mai frumoasă (mai frumoasă decât a cuiva care face muzică sau pictură de mic) dar e mai plină de sens uneori, de complexitate de cele maimulte ori, și important e că este la fel de valabilă ca vocaţia “de mic”.

Problema este că despre acest tip de vocaţie nu se prea scrie. Dar dacă suntem atenţi, toate poveștile despre oameni care au reușit să își schimbe viaţa sunt povești despre această “vocaţie târzie”. Doar că e nevoie de mai mult decât de povești, e nevoie de statistici, de concepte, de a spune celor care își caută un drum că… viaţa nu se termină la primul eșec, ci începe cam după al treilea.

Altfel spus, după un timp, vocaţia nu se mai găsește privind spre trecut, ci spre viitor. Şi cu cât e mai greu de găsit, cu atât va fi mai frumoasă și mai utilă altora. E ca metafora unui om care înoată în mare, încearcă un stil de înot, apoi un altul, apoi al treilea, dar încă nu știe că pe lume mai există și surfing-ul, arta de a aduna la un loc energie, echilibru și direcţie pe un val anume pe care îl prinzi într-un moment de “magie”.

“Vocaţia tardivă” e un stil personal de surfing: aștepţi, te pregătești, te antrenezi, și nimic nu se leagă, dar apoi prinzi valul tău, conexiunea bună între cine ai devenit (“Become who you are”!) și lumea din jurul tău: și te ridici pe acel val de unde lumea se vede bine, lucrurile au sens, iar viaţa e o aventură completă.

Până la urmă, despre asta e vorba în orice “vocaţie”: o aventură completă.