Celălalt

Suntem noi… și apoi vine celălalt. Suntem noi, „între antici și moderni”, oameni normali care au vise și încearcă să și le împlinească, dar apare celălalt în peisaj și strică totul. Celălalt este și va fi întotdeauna mai bun decât noi. Aproape că îndeplinește calitățile unui supraom. El nu suferă, nu se chinuie, nu plânge. Celălalt e frumos, deștept, slab și bine-făcut, fără pistrui, fără semne particulare pe corp, cu un zâmbet de invidiat, celălalt miroase mereu frumos, are bani, nu are griji… Celălalt duce o viață mai mult decât perfectă. Și el nu face nimic pentru asta. Pur și simplu există, spre enervarea noastră.

Cine este celălalt? Actuala iubită a fostului prieten, o vecină pe care bunica o laudă în fața noastră, tipu’ ăla care are o super mașină, un fost coleg de liceu pe care l-am desconsiderat… Celălalt este cel care ne face mereu să ne întrebăm: ce are el și nu am eu? Și chestia asta ne termină pentru că, cu cât încercăm noi să îl depășim, cu atât ne-o ia înainte ca și când ar fi citit manualul de instrucțiuni al vieții noastre și ne-a intuit toate mișcările. Ajungem în momentul în care celălalt ne definește, comparându-ne mereu cu el. Celălalt capătă o altă personalitate atunci când relaționăm cu el. Aproape că îl privim ca pe un alter-ego. Celălalt devine varianta noastră îmbunătățită…

Avem impresia că avem nevoie de celălalt pentru a ne motiva, pentru a fi mereu în competiție cu cineva și câteodată ne simțim ca Lex Luthor când încearcă să îl învingă pe Superman. În viața noastră, noi devenim personajul secundar negativ și încercăm cu toată forța noastră să fim, din nou, în prim plan, personajul principal pozitiv. Dar nu reușim să facem asta. Și ne îngropăm și mai mult în frustrări și în alte întrebări: ce vede la ea și nu vede la mine? de ce îl laudă atât lumea? de ce se dă atât de interesant?!. De ce își propune celălalt să îmi distrugă viața?! dar celălalt nu face nimic. El doar e acolo creând o mulțime de ipoteze în jurul lui care nu se transformă niciodată în ceva real.

Câteodată celălalt ne obligă să recurgem la gesturi disperate și atunci simțim cum viața noastră nu ne mai aparține și capitulăm în fața lui. Celălalt întotdeauna va câștiga pentru că lui nu îi pasă de noi. El își continuă drumul pe care am mers și noi odată și credem că celălalt își urmează visele fără să își mai facă griji de un alt celălalt…

Totuși, fără să ne dăm seama, celălalt se umanizează. Descoperim, din întâmplare, că are o soră bolnavă, că el chiar are probleme cu banii sau că, mai demult, a încercat să se sinucidă. Puțin câte puțin, imaginea de supraom aceluilalt se îngălbenește… Și, uneori, într-un context sau altul al vieții noastre, descoperim că noi am fost celălalt pentru altcineva. Auzim: „nici nu știi cât de mult voia să semene cu tine!” Și atunci ne pare rău că nu am știut asta mai devreme. Nu ne infatuăm, doar regretăm că nu am fost acolo pentru a arăta că și celălalt este om. Și celălalt face greșeli, și celălalt suferă și celălalt iubește fără să fie iubit…

Acum depinde doar de noi dacă ne lăsăm definiți de un celălalt sau dacă acțiunile noastre și calitățile pe care le avem vorbesc pentru noi…. totuși, suspinăm când ne gândim: „al naibii e celălalt de-a reușit să faca asta!”