Corpul meu, acest nou Dumnezeu

Am citit pe internet că analizele clasice care îmi spun ce colesterol am, dacă e bun sau rău, nu sunt de încredere. De fapt, zicea articolul colesterolul, rău nu e rău, iar cel bun… prea mult nu e bun. Că nu colesterolul e problema, ci el ar trebui să mă trimită în altă parte, că dacă e unul care să mă pună pe gânduri atunci e ăla bun, care dacă e mare, atunci coreleaza cu niște boli incurabile… Mă mânase curiozitatea, și m-am trezit că de fapt rezultatele mele „bune” la analize de-a lungul anilor, ar trebui să mă pună pe gânduri. Că era mai bine să fi ieșit rău: măcar așa nu corelam cu boala incurabilă.

Am mai citit o mulțime de chestii. Că mâncarea procesată termic e dacă nu de niciun ajutor, poate chiar rea. Că, la fiecare kilogram cu care mă îngraș, corpul meu intră într-un mod războinic și se apucă ca bezmeticul să producă vase de sânge.

Unele vești sunt rele, altele mă sperie fără să îmi dau seama măcar de ce.

Corpul meu nu mai e un templu. Frumusețea lui e cel puțin secundară. Corpul meu a devenit Însuși Dumnezeul meu. Oare cum am reușit?

La mine a început cu Copilul (deși, mai știu și alți prozeliți nepărinți deocamdată). Mă gândeam ce bine ar fi să mănânce sănătos. Să-l feresc de chestii colorate din categoria „dacă nu te fac mai puternic, măcar te omoară” (citat al altei mămici). Și dacă tot aveam această preocupare în cap, m-am hotarât să aflu și să înțeleg mai mult. Pentru că suntem generația atotputernică: avem internet și putem afla orice.

Așa începe convertirea la această nouă Biserică a Corpului Longeviv.

Aflăm de pesticide, de inginerie genetică, de antibiotice, și ne gândim ce bine ne-ar fi fără ele. Mergem mai adânc: la binele fără carne și ouă, la această mare păcăleală istorică pe care o reprezintă propriul nostru omnivorism. Ca și în Biserică, Păcatul e sursa angoasei și mecanismul pocăinței.  Un pahar din minunata băutură carbogazoasă a tinereților noastre, produce niște adevărate colapsuri apocaliptice în primele minute de la ingerare. Carnea putrezește înlăuntrul nostru ca Sufletul chinuit în Focul Etern, Pâinea are drojdie (care se lipsește și ea pe undeva prin Măruntaiele Sacre).

Promisiunea acestui nou Dumnezeu e viața… nu chiar veșnică, dar lungă lungă. Sănătatea.

Amenințarea, Satana Bisericii Corpului, pare să fie cancerul. Plasticul, coloranții, E-urile, monoglutamatul de sodiu si nitriții din gustosul salam, sunt păcate cancerigene.

Legiunile evanghelizatoare de site-uri cu rețete ale longevității îmi vorbesc de curățenia trupului. Ajută și un pic de meditație, o yoga pe ici pe colo, dar nu Sufletul e miza. Liniștea Sufletului e importantă pentru că atunci Corpul se abține de la a produce hormoni de stres care i-ar face firește mult rău. (…-geni). Ca și profeții deșertului lui Israel, mă amenință ziua în care zahărul care azi mă face fericită, își va cere plata păcatului.

Urăsc această nouă religie. O urăsc și nu mă pot lepăda de ea. Nu-mi oferă bucurie, pentru că ea nu se întemeiază pe bucurie. Îmi oferă Nevroză. Angoasa imposibilei curățenii. Fresh-ul de azi e doar un pas umil, al păcătosului meu de Suflet care altfel se răsfață cu ciocolată.

Starea de a fi Dumnezeu Atotștiutor și Atotputernic prin Corpul meu, e obositoare. Mi-e dor de un Dumnezeu în afara mea. Iubitor și nerăzbunător, în pofida păcatelor mele. De unul care să-și fi trimis Fiul să îmi mântuie păcatele. Care să îmi ierte imprefecțiunea pentru că mă iubește pe mine, păcătosul. Mi-e dor să mă bucur de prezentul ăsta imperfect, cu promisiunea că voi fi iertat.

Ar fi minunat de simplu.