„Vorbe… ” 3X

adică de trei ori. În plină demență manifestă lipsită de jenă, personajul shakespearian, privind și ascultând cele din lumea noastră de azi, ar fi constrâns cu certitudine să renunțe la eleganța impusă de autor și, în locul celebrului răspuns „Vorbe… vorbe… vorbe”, să spună „prostii… prostii… prostii..”, sau, în unele cazuri, „nerușinări…” (de cel puțin trei ori). 

Neîndoielnic, media audio-vizuală se arată fruntașă  la aruncarea vorbelor la întâmplare după cum ne-o arată și exemplele secvențiale: 

Dacă un descreierat urcă pe munte, în ciuda avertizărilor date de cunoscătorii locului, lăsându-și osemintele  în vreo prăpastie, aflăm pe un ton îngrozit (teatral)  de muntele ucigaș; când un inconștient  care știe să dea din mâini și din picioare doar pe uscat, își ia înghițitura finală de apă dintr-un râu (sau lac) ni se vorbește de râul ucigaș; dacă un neisprăvit, bețiv și șleampăt își lasă fântâna neacoperită, iar copilu-i de trei ani pică în ea pentru prima și ultima dată, tragedia e cauzată de locul blestemat. 

Exemple minime ce reflectă nu doar teribilismul prostesc al vorbitorului sau (și) redactorului, ci și o cruntă dezordine și nepăsare. Trebuie să fii în glisare dinspre naivitate către stupizenie spre a crede că subordonarea la varza de Bruxelles va schimba comportamentul și gândirea  în anumite sfere populare. Se aruncă în continuare gunoaie și moloz pe domeniul public, se scuipă pe stradă cu aceeași nesimțire, după cum fondul principal de cuvinte în public – excelează tinerii, dar despre asta cu altă ocazie – face trimitere la aceleași organe de reproducere. 

Mai grav e însă când expresia verbală a prostiei vine și de pe canalul național (pretins) de cultură. Rămâne  de neuitat spectacolul Lucia di Lammermoor, (Opera din Lyon, cu o distribuție de excepție) prezentat cu ceva ani în urmă, dar nu foarte mulți. Interpretat în franceză, spectacolul era subtitrat în română, mai mult sau mai puțin necesar pentru cunoscători. Nu s-a putut deduce numele ne-totului sau ne-toatei  care a tradus  de cel puțin cinci ori hélas cu „la naiba”. Spre pildă Hélas, elle vienne…” sună în româna televizată  „La naiba, uite-o că vine” (sărmana Lucia…). Mitocănia în extindere probează și că suntem mai curând cacofoni, decât francofoni (oricum discutabili…).

Situația se prezintă la fel și în sfera rarefiată a narcisiacilor culturali.  Un guru cultural dâmbovițean, trecut și prin funcții la care n-a rezistat însă (dacă ai intrat în cocină trebuie să te ungi precum ceilalți), anunța cu aplomb că „Mircea Eliade  a fost interzis pe vremea comuniștilor”. Raportându-ne la Noica, constatăm că marele adevăr uitarea istorică devine uitarea … nerușinată, bună pentru cei ce adoră să se dea interesanți cel puțin. E drept că Mircea Eliade nu a fost idolatrizat până în 1989 dar până atunci a fost editat masiv. În Dicționarul de filozofie apărut în 1978 la Editura… Politică, Eliade e prezentat imparțial pe două coloane, paginile 224-225. În fapt când academia consfințește erori precum formele negative de imperativ (nu face!, nu zice!, nu duce!) probând necunoașterea etimoanelor latine, totul e posibil. De ce nu ar putea un marinar să evalueze nivelul învățământului universitar românesc? dacă, spre exemplu, Horthy Miklos era amiral fără flotă… sau o doctoriță ginecolog era ministrul apărării…

Revenind la mediaticii noștri: agenția Mediafax  informa la momentul potrivit că   România urma să joace un meci decisiv cu echipa Belarusului „formația baltică (sic!) fiind…”; în acest caz de ce nu ar fi agenția Media-vacs?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *