În “Povestea nemuririi” Andrei Cornea îndreaptă asupra omului, lumii şi destinului o privire reunind prozatorul, moralistul şi filosoful. Eminent clasicist, editor prodigios şi erudit al lui Platon, romancier remarcabil, Andrei Cornea nu imaginează o carte pedantă şi scorţoasă, ci una vie şi fascinantă, dezvăluind spectacolul unui intelect ce se gândeşte pe sine şi care gândeşte asupra lumii.
Şi poate că acest volum alcătuit din trepte şi din vârste poate fi citit, înainte de toate, ca un volum de proza ideilor. Talentul lui Andrei Cornea oferă un spaţiu de întâlnire literaturii şi reflecţiei înalte. Linia care urcă până la antici este şi cea care coboară până în contemporaneitatea imediată. Cetatea pe care o scrutează Andrei Cornea are rădăcinile înfipte în acest sol fecund al tradiţiei.
Iar în centrul acestei cărţi ce refuză iluziile şi iluzionarea deşartă se plasează enigmatica condiţie umană. În epilogul poveştii sale Andrei Cornea recurge la o strategie ce trimite la Voltaire şi la Swift: cum arată omul în lentila pe care o îndreaptă asupra sa vizitatorii veniţi de o îndepărtată planetă? Un anume sentiment al mizantropiei se face simţit în acest pagini. Coţofenele sunt, precum caii swiftieni, mai raţionale şi mai previzibile decât omul iraţional şi sângeros. În acest punct, Andrei Cornea atinge o limită a radicalismului ludicităţii. Omul este coborât de pe soclu şi expus în toate contradicţiile sale.
Dar condiţia umană este definită de relaţia pe care o întreţine cu moartea. Omul este singurul animal care învaţă să moară, iar această pedagogie a morţii îi acordă acel tragism pe care nu îl poate evacua din curgerea destinului său.
Ceremoniile, ritualurile, miturile sunt instrumentele prin care omul încearcă să ţină departe şi să domesticească această moarte care îl locuieşte. Este ca şi cum cei vii ar pune între ei şi cei ce nu mai sunt o linie de separare, spre a oferi prezentului trăinicia eternităţii.
Dar moartea nu poate fi alungată şi nici măcar eternitatea zeilor nu o poate scoate din orizontul vieţii . Moartea interpelează viaţa şi o somează să caute acel sens fără de care nimic nu mai are un rost. Între moarte şi absurd se întinde un şir de zile ce curge , interşanjabil.
Finitudinea obligă omul să se contemple în oglinda mişcătoare pe caree i-o întinde destinul. Întâlnirea cu moartea dăruieşte condiţiei umane anxietatea de care nu se poate elibera. Ce se află dinncolo de poarta la care vom bate cu toţii? Iată intrebarea care aduce în ceasurile umane neliniştea difuză pe care modenii o numesc, poate, absurd.
Dar condiţia umană din inima acestor poveşti înseamnă şi puntea care ne aduce alături de cei ce nu mai sunt. Educaţia, cunoaşterea, lectura, reamintirea sunt formele în care se organizează o comunitate diafană de inimi şi de intelecte. Agresivitatea ignoranţei, evocată memorabil de Andrei Cornea, întrerupe acest delicat fir ce traversează vieţile trecătoare. Cărţile şi oamenii sunt uniţi în acest orizont de cuvinte.
Proza lui Andrei Cornea nu oferă consolarea, după cum nu poate întări iluziile. Literatura pe care o practică are puterea de a-l chema pe cititor să se interogheze pe sine. Poveştile lui Andrei Cornea sunt, în ceea ce au mai rafinat şi mai profund, istorii despre condiţia umană.
