Când am început să citesc ultimul act al trilogiei lirice lui Ioan Stanomir dedicate pierderii mamei – titlul de profesor universitar lasă loc aici singurului rang firesc de „fiu”! –, m-am întrebat din nou cum e posibil să scrii pe fundalul unei asemenea tristeți sfâșietoare. Sub searbădul veșmânt al indiferenței lumii, în starea rănită a sufletului răvășit de pierderea părinților, mai poate fi ajuns din urmă gândul omului rănit?
La fel ca primele două volume, Mama: Istoria unei priviri – este un text dens, care nu se lasă citit cu ușurință. Lirica lui scapă de sub controlul așteptărilor pedante, cerând sacrificii pe măsura ecourilor unice cărora scriitorul a reușit să le dea glas. Dragostea sa față de mamă nu e un biet pretext literar. Autorul asigurase deja că, sub povara rănii de neșters a doliului pentru pierderea suferită, scrisul i-a fost remediul nemijlocit în păstrarea limpezimii minții:
„Dragostea întinde o punte peste întinsul despărțirii și poartă spre mine acel parfum ce nu îl pot uita. …o privesc ochii mei de acum. Acestei dragoste ce învinge moartea mă încredințez, în așteptarea revederii.”
Mama: istoria unei priviri mi s-a părut un poem în valuri de emoții succesive a căror intensitate nu are nimic excesiv sau lipsit de măsură. Nimic nu cade aici în derizoriu, nimic nu seamănă cu vulgaritatea caracteristică a bocetului. Deși filiația privește identitatea ființei, autorul face – chiar și fără să vrea – o alegere pentru a se învesti punctual într-o asemenea legătură firească de sacralitate. A fi fost una, a continua să rămână una – cei doi, mamă și fiu, au putut deveni altfel… una – o unitate printr-un doliu prelungit, elegie resemnării, a regretului, pe care numai literatura, în absența reperelor explicit religioase, o posedă pentru a-i conferi viață.
Pentru Ioan Stanomir elegia despărțirii de sufletul mamei nu se mărginește la amprenta repetitivă a tainei repovestite după o lirică neobișnuită. Volumul său consemnează acatistul unei legături pe care moartea o preschimbă, dar n-o poate rupe. De aceea, esența vieții și a despărțirii capătă valențe nebănuite sub pecetea morții. Nu e vorba doar de o separare oarecare, temporală, ci și de abandonul unui anumit fel de a percepe prezența mamei – până în cea mai adâncă părticică a substanței ființei fiului. În text nu vom afla pompozități, jocuri sau vorbe meșteșugite, nici intenții de paradă sau născociri stilistice. Suntem în fața unei litanii fierbinți în care înlănțuirea versetelor nu împiedică lectura din oricare colț al său. Indiferent de unde o apuci, pe coarda îndurerării unei inimi părăsite, o asemenea cronică a strigătelor duios triste e ca înotatul în larg, după ce zarea țărmului pare să se fi șters de mult. Scriitorul reușește prin cuvântul său tihnit să predea imaginea unei liniști izvorâte din resemnarea nemaipomenită a speranței sale. Ea nu e deloc zădărnicită de moarte, făcând loc, prin sobrietate și pudoare, acelui spațiu imaterial unde se conservă tezaurul vieții.
În carte autorul conturează tihna multor întrebări nerostite, încercând a le schița răspuns. Ce anume împiedică moartea, de pildă, să ia totul cu ea, iar omul să nu cadă în întregime sub puterea ei? – mi-a amintit de acel teolog autodidact, nu mai puțin inspirat (Gustave Thibon), care spera luciditatea la ceasul încercării: „Lumina este o rană mai curând decât un balsam… adevărata lumină nu dizolvă contradicțiile existenței, ea le dezgolește, lărgește până la spirit sfâșierea…”. Am surprins de ce nu poate fi loc în Mama: istoria unei priviri pentru retorica evlavioasă. Poate de aceea, textul – un cânt al speranței și al iubirii, izvorât din preaplinul inimii îndurerate, prin suspinuri, altfel negrăite – reușește să preia din doliul pudic al scriitorului toate aceste nebătute căi ale slovei. Sobrietatea ei le conține în chip nemaiauzit, arătând bunătate, delicatețe, recunoștință și răbdare:
„Murind odată cu cei ce au murit înaintea noastră, învățăm să durăm în acest timp care nu se mai supune cronologiei sterpe – lungile sale ocoluri duc mai departe, tot mai departe, spre acel larg al mării ce se adună în sine șiruri de fluvii, cu îngăduință maternă”
„Departe de forfota fetidă a corpurilor ce aleargă sper uitare, noi ne-am deschis privirii în care au intrat, înseninate, privirile celor care nu mai sunt…
„singur surâsul tainic răsare pe chipurile noastre, în complicitatea de pastel a unui amurg simbolist, spre a ne aminti de tot ceea ce nu am mai avut răgaz să mai trăim”
Aventura lirică despre despărțirea de mama sa a scriitorului Ioan Stanomir reflectă o neobișnuită adâncime a privirii. Lectura volumului său fără pereche m-a îndemnat să pășesc pe vârfuri în interiorul fragilității ființei sale, ca să recunosc călătoriei descrise preț de trei volume justețea unei direcții care poartă într-o manieră diferită spre înviere. Pe cărarea unei asemenea intimități țesute în nostalgie, singură contemplația poeziei mai poate exprima de ce „realitatea e întotdeauna mai puternică decât visul, iar visul e întotdeauna mai adevărat decât realitatea”!
