Gale plecă în vacanță din imaginația lui Zaharia. O să-i spună asta într-un moment de răgaz. Dar nici atunci. Urlă sâcâitor ca un șacal la marginea hățișurilor din Delta Dunării și porni la drum. Abia după aceea auzi liniștea. Dar nici atunci. După o porție zdravănă de plâns se mai potoli, avea chipul senin și blând și dorise mult cearta asta. Nu chiar acum. La capătul puterilor. Dar nici acolo.
Gale a luat un pix a scris ceva pe o foaie și mi-a dat să citesc. Zaharia nu era un tânăr oarecare. În oraș la el mai existau alți doi-trei Zaharia, niciunul ca el. Și nici orașul nu avea deschidere la mare sau măcar să aibă un râu mai lat, abia curgea un firicel și nici acela uneori. În câmp, ars de soare, absorbit de țărâna nisipoasă a sudului, lacurile secate, culturile de rapiță compromise, oamenii cam abătuți.
Familia lui Gale plecase din România când ea avea cincisprezece ani, pentru o viață mai bună, așa cum vor toți. Australia îi întâmpinase pe emigranți, avea nevoie de ei. O țară în țară, o țară afară, așa cum sunt este și diaspora grecilor. Eu, cu mintea mea de camerist am pus poveștile ei cap la cap și am realizat că femeia asta are intuiții foarte bune și a înțeles că în lumea de azi patriile se divid, se multiplică exponențial explodând ca niște oglinzi sparte de uragane. Pe anumite nații nu mai poți pune degetul și să zici clar care sunt trăsăturile stabile care îi caracterizează cu adevărat. Gale mi-a mărturisit într-o zi la țigară, în logia pentru fumători a hotelului nostru, că a fost de curând să viziteze orașul în care s-a născut, nu a mai recunoscut nimic, oamenii erau altfel. Cum altfel, Gale? Cum se pot schimba atât de radical încât să nu-ți mai identifici rădăcinile? Când zâmbește e așa de frumoasă, da, da, mi-a zis, am găsit alți oameni și originile lor erau înfipte în telefonul mobil. E valabil pentru noi toți, m-am gândit eu și generalizarea asta mi-a adus o clipă de liniște. Glisăm, alunecăm, nu ne mai înfigem, plutim și la un moment dat ne putem îneca. Ochii ei blânzi m-au privit îndelung, mi s-a lipit de suflet femeia asta și am lăsat-o să scotocească în voia ei pe acolo. Nuferii au tulpinile lungi iar rădăcinile, din întunericul îndepărtat al mâlului, hrănesc splendoarea de floare.
credit foto: RĂZVAN LAZĂR
Zaharia, și Gale și-a trecut mâna prin păr, e un fraier. Degetele ei cu inele mari din argint se încurcaseră în firele de păr și le rupeau. Fibra fanteziilor e ca și dansul dezlânat, pașii sunt dezordonați, picioarele în toate direcțiile, brațele ca niște spaghete, lângă el semănam cu Olive, iubita lui Popeye Marinarul, îți dai seama? Și Gale a tras fumul în piept și a tușit scurt și nici așa nu am înțeles pe de-a întregul ce a vrut să zică. Timpul își făcea de cap și diminețile își scurtau aripile spre toamna care urma să vină și poate că doar atunci o să priceapă, sau o să fie altfel. Am crezut că veniți împreună, cu Popeye adică, și ea a ridicat mâinile în sus implorând milă. Discuția noastră, al cărui subiect era doar intimitatea și niciodată altul, dansa între noi ca o mică balerină la orele de încălzire, mașinile se aliniau pe stradă iar noi le priveam din logie cu o nepăsare regală care ar fi putut fi indiferență, doar că nu apuca acest punct culminant. Degetele lui Gale zornăiau de inele și gura ei se rotunjea în timp ce șoptea rotocoalele de fum. O ascultam și chiar dacă eram cu ochii pe ceas, ea nu avea să simtă asta și goana în care un camerist este zilnic nu ne încurca cu nimic. Urcasem și coborâsem multe trepte, lifturile erau defecte și treabă era multă, mă oprisem în logie pentru o gură de oxigen, asta e Gale pentru mine, am curajul să recunosc.
În uniforma de culoarea prunelor și cu dungile alb-negru ale vestei, păream un pinguin, aveam un aer caraghios, cine s-a gândit să ne pună veste nouă cameriștilor, sigur a întrebat asistentul virtual și nu s-a mai documentat prin alte părți măcar să aibă habar de tipul nostru de mișcări, sau poate că știa și nu i-a păsat că ne strânge rău căptușeala aia prost croită și că nu suntem niște majordomi. Pe Gale nu părea să o deranjeze toată această dispunere fantezistă de culori și dungi, mai degrabă o interesa ce scrie pe etichete și la câte grade se spală vesta, cămașa albă și sacoul. Le dau la spălătoria hotelului, măcar de atâta lux să am și eu parte. Am o fobie despre care nu vorbesc cu oricine. Spune. Da, mașina de spălat. Își cască gura și înghite bluzele și pantalonii mei și mă sperie gândul că spălările sunt limitate, nu orele hainelor, ci viața mea. După mine, bluzele și pantalonii o să ajungă într-un kilo-shop și o fată drăguță din generația Beta o să le privească cu aerul ăla de future-nostalgia. O să le întindă spre lumină și o să fie îngăduitoare cu materialul un pic lăsat de la atâtea spălări, o să le treacă la categoria III și o să le pună o bulină verde pe etichetă deși ar fi putut foarte bine să le pună bulina albastră a celor deteriorate. Fata are ceva din tine, Gale, felul în care îmi atinge ușor și cu îngăduință hainele în timp ce eu nu mai sunt. Fata Beta ține și un mic discurs la căpătâiul hainelor: Scopul nostru este să păstrăm toate textilele și accesoriile folosite cât mai mult timp posibil, conservând astfel resursele naturale și reducând cantitatea de deșeuri. Hainelor mele le dau lacrimile iar fata le așază pe o masă de călcat și trece peste ele cu tandrețe fierul nu foarte încins uscându-le hohotele de plâns. Apoi le spune pe un ton suav: hăinuțelor, dans! Cum să nu fi fericit că mori și intri pe mâna unei asemenea nimfe din viitor? Cârpele atinse de tine, atinse și de ea, într-un fel ciudat, tot o poveste de dragoste se cheamă. Doar că nu trebuie s-o și trăiești, fiind scutit de chinurile ei demodate. La kilo-shop se vând sub denumirea de „capsule ale unor foste iubiri”, să poată afla oricine cum iubeau oamenii în trecut și cum mașinile lor de spălat înghițeau transpirația și emoțiile.
Zaharia dansa cu tine, domnișoara mea? Sau stătea ca o mătură în timp ce tu executai mișcările elegante și într-o succesiune impecabilă? Ai duce hainele lui la o spălătorie publică și să nu-i spui la care? Să caute pe aplicații laundromatul și ăsta să fie dansul lui, desigur foarte contemporan și nici atunci să nu priceapă ce a pierdut, e în firea lui să nu înțeleagă, fraierul.
O să rog la recepție să se facă curat în logie și poate să schimbe și scaunele astea ponosite, să nu-ți fie teamă, Gale, tot locul nostru rămâne și tot aici o să ne întâlnim. În timpul dimineții, când am mult de lucru, scot vesta și o pun în cămara angajaților, închid sacoul la doi nasturi și-mi văd de treabă iar după prânz o pun la loc, aș vrea într-o zi să-ți fac o surpriză și să mă vezi doar în cămașa albă, descheiată la doi nasturi, ești pregătită doar că nu știi încă, sau poate că știi și vrei să-mi faci și tu o surpriză golindu-ți degetele de inelele grele, dar nu trebuie s-o faci, eu nu plec nicăieri, nu te părăsesc.
Mai zi-mi de Zaharia ăsta, ce mai face, mai știi ceva de el?
