Horia Bernea s-a născut la București pe 14 Septembrie 1938 și a murit la Paris pe 4 decembrie 2000. Talentatul pictor român, fiul etnologului Ernest Bernea, considerat parte a mișcării Neo-Ortodoxe, a avut, în afara picturilor sale de o mare frumusețe, un rol important în perioada 1990 – 2000, când a funcționat ca director al Muzeului Țăranului Român (MȚR), la a cărui înființare a avut o importantă contruibuție.
O serie de intelectuali din România, printre care și filosoful și criticul de artă Andrei Pleșu, au avut și continuă să-și exprime, în interviurile lor, marea admirație pentru acest mare artist, dar și om deosebit care a fost Horia Bernea.
Fiind un mare iubitor de artă, N. Steinhardt obișnuia să frecventeze cu asiduitate expozițiile, despre care apoi scria cu mare entiziasm. În volumul său Incertitudini literare (Ed. Dacia 1980) reeditiat într-unul din cele 22 volume ale integralei N. Steinhardt (Ed. Mănăstirea Rohia – Polirom), se află textul intitulat Dealul Universal și Românesc al lui Horia Bernea.
În cele cele câteva pagini, Steinhardt își mărturisește – în felul să unic – marea admirație pentru Horia Bernea. De alfel, încă de la motto-ul acestui articol se face simțită vibrația autorului:
„Nu e nimic și totuși e. Luceafărul” ( p 200).
Iar această vibrație, prezentă în fiecare afirmație a lui Steinhardt, se manifestă – cum era de așteptat – prin afirmarea legăturii dintre pictură și celelallte arte, în cazul de față cu literatura. Deși folosește mijloacele specifice numai picturii, culoarea și desenul – lucrările lui Bernea i-au trezit lui Steinhardt emoții puternice „sentimentele și ideile (complexul acela neasemuit psiho-intelectualo-fizic) latente (de nu și-nflăcărată nerăbdare) în ființa la care încă din faza ei rupestră se vede că utilul și frumosul se cumpăneau cvasiperfect)…” (p.200)
Unul din motivele cele mai frecvente întâlnite în pictura lui Horia Bernea sunt dealurile. De fapt un anume deal, din comuna Poiana Mărului, Județul Brașov, care are și un pom și puțin mai jos, o troiță, ne spune Steinhardt. Aici pictorul vine iarna, vara, dimnineața, seara, sau fie când e foarte verde, fie are culori triste și, atras de magia lui, îl pictează.
Cuvintele lui Steinhardt ne amintesc de alți artiști și ne putem gândi: n-a fost pictorul francez Paul Cezanne atras de frumusețea lui Mont Sainte -Victoire din Aix-en-Provence, unde se născuse, pe care l-a pictat în diverse momente ale zilei sau anului? Și n-a pictat Claude Monet o serie de tablouri cu aceleași căpiţe, în diverse culori? Iar Brâncuși n-a scupltat mai multe „Madame Pogany”? Să fi fost numai nevoia de „șlefuire”?
Poate că semnificația repetiției este nevoia reîntorcerii -în timp- la sine. Revizitarea prietenilor, a locurilor, ascultarea aceleiași muzici, revenirea la carțile citite constituie, cred, o renîntâlnire cu noi înșine. Matei Călinescu tratează subiectul, cu sensibilitatea-i caracteristică, în volumul A citi, a reciti (Ed. Polirom, 2003).
Iar Steinhardt se întreabă, pe bună dreptate, dacă această revenire a lui Bernea la același deal n-ar putea fi interpretată ca fiind o simplă temă cu variațiuni, deci un exercițiu de virtuozitate, ceea ce ar diminua, în ochii autorului, dimensiunea și valoarea artistică a lui Bernea. Ori, dimpotrivă, Steinhardt suține cu tărie:
„Dealul la care ne referim este un univers. Mai precis: e un „model” de univers, e universal și proteic. e fără sfârșit și atemporal […] e o altă lume, e altceva, e cu desăvîrșire ceva nou și ce n-a mai fost și n-are să mai fie.” (p 201)
Extazul cu care N. Steinhardt privește tabolurile cu dealuri ale lui Bernea și apoi ne descrie admirația profundă ajunsă chiar până la euforie pe care o simte în fața lor este covârșitor. Citim în cuvintele autorului îmbinarea în mod fericit a dragostea lui pentru natura României, dar și grandoarea universală pe care Steinhardt i-a atribuit-o talentatului pictor.
„Horia Bernea, stăruind asupra dealului, n-a vrut (deşertăciune a deşertăciunilor) să arate cât de măiestrit poate schimba, înmulţi, preface, reconstitui un luctru. Conştient sau nu, voit ori nevoit, a exemplificat „pe viu” că infinitul ne stă la îndemână, sălăsuieşte în fiecare parte, porţiune sau părticică a totalului. Pictura sub penelul său demonstrează ceea ce muzica ne spune de mai multă vreme şi – pe calea sunetelor- e mai uşor de captat: nu numai „unităţile” care alcătuiesc un „tot” sunt infinite sau tind spre infinit şi nu numai posibilităţile de a le combina nu au limită, dar şi „atmosfera” în care iau fiinţă şi durează se poate schimba ad infinitum – din străfunduri şi pe deplin.” (p 202)
Și cât de bine înțelege Steinhardt actul creației artistice, în care participare e săvârșită nu numai de cel care crează, dar și de cel care contemplează creația, uneori pur și simplu oglindindu-se în ea, alteori chiar amplificând-o:
„Bucuria de a-l picta (dealul, n.m ) şi bucuria de a-l privi sunt şi ele nemărginite. Se învrednicesc amândouă de o altă stranie (şi minunată) însuşire a infinitelor: nu se menţin la un anumit nivel, nu rămân la un anumit (fie el şi foarte ridicat) grad de intensitate. Bucuria creatorului şi bucuria privitorului sunt în constantă creştere, participă şi ele la inepuizabilitatea nesfârşitului.”(p. 203)
În încheierea articolului, trecând, cum îi este obiceiul, prin mai multe opere de artă, N. Steinhardt ne învață:
„Căci ce sunt scaunul acela atât de galben al lui Van Gogh ori Dealul cu o mie şi una de de fețe al lui Horia Bernea ori o natură moartă de Chardin ori merele lui Luchian de nu o proiectare a eului, a inimii care e „ochiul cerului”? Să luăm aminte: împărăţia infinitului începe înlăuntrul nostru.”
Și, dacă ne privim în interior, pe măsură ce timpul trece, căutăm infinitul cuibărit în noi înșine, cei care am fost, suntem și, poate, vom fi și mâine.
Notă: articol apărut în revista Astralis 3/2025
