Pentru a gândi pe cont propriu, la început , omul are nevoie de un sprijin, de o flacără care să îl călăuzească. Totul porneşte de la relaţia pe care mentorul o dezvoltă cu discipolul său. În cadrul legăturii ce se creează între cei doi, ambii poli îndeplinesc nişte roluri importante. Spre exemplu, mentorul trebuie să îi ofere discipolului său calea pe care va păşi, însă ceea ce va face pe mai departe învăţăcelul este strict responsabilitatea lui. Discipolul îşi asumă riscurile propriilor decizii. Din păcate pentru el, mentorul nu îi va mai fi alături când va străbate acest drum. Se gaseşte în jurul haosului singur şi va trebui să elucideze misterul şi totodată, să-şi găsească acea cale, destinată numai lui, fără a primi vreun sprijin din exterior. În tot acest timp, când cei doi caută drumul, mentorul îi pune la dispoziţie discipolului surse vechi care formează o bază fundamentală pentru această căutare. Este vorba despre „comerţul cu morţi”, așa cum este denumit de către Zenon. Această sintagmă face referire la marii filosofi, gânditori, scriitori, personalităţi importante ale vremurilor apuse care au lansat nişte idei lumii în care au trăit, pentru ca generaţiile următoare să le poată exploata gândurile, să îi condamne sau să îi slăvească. În urma descoperirii acestora, discipolul trebuie să pornească cu bagajul de cunoştinţe primit, pe calea sa, pe drumul nebătătorit, pe drumul pe care nu a pășit.
Noica afirmă că discipolul trebuie să fie lăsat să se dezvolte după propriile posibilităţi. Acesta merge până la extrem. Elevul poate fi şi buruiană. În final, mentorul va fi năpădit de buruieni. Astfel, discipolul suferă o metamorfoză interioară, necesară pentru a atinge nivelul de a gândi cu mintea sa. Educația presupune a-i învăța pe ceilalți, necopți încă, să gândească, nu ceea ce să gândească și evident să o facă în modul propriu. De asemenea, profesorul trebuie să cultive aspirațiile și talentul discipolului său, fără a-l limita și fără a-i impune o anumită cale. Un mentor adevărat este acela ce reușește să –și desprindă ,,buruienile”de planul terestru, mercantil și să le ajute să acceadă spre planul spiritual. Se face astfel, trecerea din exteriorul dimensiunii ignare către interiorul cunoașterii și al autodesăvârșirii.
Un exemplu care merită să fie scos în evidență în ceea ce privește relația dintre discipol și maestru este dat de Mircea Eliade și Ioan P. Culianu.
Se remarcă în cadrul relației dintre ei tiparul ,,maestrului îndepărtat”.
În România, unde s-a format împotriva ideologiei oficiale comuniste, Culianu și-a ales încă de pe băncile școlii nu atât un model, cât un mentor pe măsura energiilor sale intelectuale. Date fiind împrejurările, un alt maestru nu putea fi decât Mircea Eliade. Interesant este că discipolul s-a autoselectat, fără cunoștința maestrului.
În situația dată, Ioan P. Culianu putea discuta cu Mircea Eliade doar imaginar, prin lectură și relectură.
Astfel, ucenicia lui a fost una exemplară. După o lungă pregătire solitară în România ceaușistă, a trecut cu succes etapele inițiatice și a putut să acceadă spre o nouă dimensiune a cunoașterii.
