Simon Sebag Montefiore: Lumea. O istorie de familie (4)

Otomanii sosesc în Europa: două castele și o nuntă

Toți observatorii aceștia cu ochi pătrunzători fuseseră uluiți de oroarea care, în cuvintele lui Ibn Khaldun, „a înghițit multe din lucrurile bune ale civilizației și le‑a șters de pe fața pământului“. Petrarca s‑a întrebat: „Cum vor putea crede oamenii care vor veni în urma noastră că a fost o vreme când […] aproape întreaga lume a rămas pustie de ființe omenești? Case goale, orașe părăsite, câmpuri lăsate în neîngrijire și o singurătate cumplită și deplină pe tot pământul? […] O, oameni fericiți ai viitorului, care nu ați cunoscut nenorocirile acestea și care, poate, veți pune mărturiile noastre alături cu fabulele“.

Moartea Nimicitoare a inspirat o concepție nouă despre puterea superioară a lui Dumnezeu, dar și o mai mare apreciere a valorii omenirii în sine, cea mai măreață creație a divinității. Petrarca, privind în urmă la lumina culturii clasice, a numit secolele ce i‑au urmat „evul întunecat“. El anunța o iluminare nouă, una care sărbătorea învățătura și frumusețea, inclusiv a corpului uman, și care a devenit Renașterea. Deși înălțau rugăciuni către Dumnezeu, operele de mai târziu ale lui Petrarca au pus omul în centrul universului. Boccaccio a aplaudat și el geniul vivace al omenirii în fața catastrofei, închipuindu‑și șapte femei și trei bărbați tineri fugind de Moartea Neagră și adăpostindu‑se într‑o vilă rustică din apropierea Florenței, unde spun o sută de povești despre iubire, sex și absurditate, de‑a lungul a zece zile (Decameronul), menite să etaleze „comedia umană“. (Boccaccio a fost cel care a numit capodopera lui Dante Divina Comedie.)

Moartea Neagră a schimbat societatea și puterea „ca o Facere din nou, neprihănită“, a scris Ibn Khaldun, „o lume din nou adusă pe lume“. Boccaccio a notat entuziasmul supraviețuitorilor, reflectat în „apucături potrivnice moravurilor de altădată“ între supraviețuitoare. Femeile au devenit mai independente și mai dornice de plăceri, lucru pe care Boccaccio l‑a omagiat cu prima lucrare biografică despre viețile a 106 femei, multe dintre ele mitice: De mulieribus claris — Despre femeile vestite. Deși decesele au fost mai rare în rândul celor bogați, care trăiau în locuințe mai spațioase și se puteau muta mai ușor, ciuma le‑a redus controlul, creând un deficit de mână de lucru care a îmbunătățit statutul oamenilor de rând. Atelierele care procesau lână în Italia și Flandra, în Anglia și Franța duceau lipsă de muncitori. Creșterea salariilor și reducerea inegalităților au atras cu ele o putere de cumpărare mai mare, care a dublat investițiile per capita, ceea ce la rândul său a dus la sporirea producției de textile și de alte bunuri de consum. Pentru că erau mai puține guri de hrănit, și alimentația s‑a îmbunătățit. Salariile femeilor, mai înainte la jumătate față de ale bărbaților, ajunseseră la același nivel. Lucrătorii au format bresle. Încrederea nou dobândită i‑a făcut pe oamenii de rând să pornească o serie de revolte țărănești. Lipsa forței de muncă făcea necesare noi surse de energie — s‑a exploatat energia hidraulică pentru mori de apă și pentru topitorii —, iar pentru a obține alți lucrători, neplătiți, s‑a apelat la o sursă cu totul nouă: sclavia africană. Cererea de mătase, zahăr, mirodenii și sclavi i‑a inspirat pe bărbații Europei, uniți de un nou spirit al camaraderiei, să călătorească în ținuturi îndepărtate și să‑și distrugă rivalii, atât din Orient, cât și din Europa însăși, pentru a satisface aceste apetituri. Concurența a accelerat inovațiile tehnologice în domeniul armelor de foc, al tunurilor, al prafului de pușcă și al galioanelor. Paradoxul Morții Negre a fost că, dacă pe o parte a sporit respectul pentru viața umană, pe de alta l‑a redus; dacă pe de o parte a decimat populația Europei, pe de altă parte a devenit un factor al dezvoltării continentului.

Firește, pandemiile schimbă și familiile: începând cu papa Grigore I la finele secolului VI, Biserica încercase să‑și impună propria politică împotriva căsătoriei între rude. Acum, Moartea Neagră a ajutat‑o. Tineri muncitori, inclusiv femei, lucrau mai mult timp și puneau deoparte mai multe economii înainte să se căsă­torească, la vârste mai puțin fragede, în jur de douăzeci de ani, pentru a‑și putea permite să locuiască în gospodării proprii — mici unități de producție, unde țeseau pânzeturi pentru a le vinde. În familiile mai bogate, ciuma a concentrat proprietă­țile latifundiare în mâinile fiilor legitimi cei mai mari. Instituția familiei nucleare a prosperat în mod deosebit în Europa.

Nimeni nu se aștepta de la regi și de la regine să rezolve criza. Dacă în vremurile moderne pandemia a dat putere administrației statale, pe atunci a început prin „a copleși dinastiile în vremea senilității lor“, a scris Ibn Khaldun „și a le slăbi au­toritatea“. Moartea Neagră a ucis mulți conducători, de la Simion, mare cneaz al Moscovei, la hanii Asiei.

Franța, unde regii luaseră în stăpânire majoritatea teritoriilor moștenite de mo­narhii englezi, a pierdut jumătate din populație; s‑a instalat anarhia. Anglia in­sulară a rezistat mai bine: la șaptesprezece ani, Eduard al III‑lea — unul dintre puținii regi englezi care ar merita epitetul „cel Mare“ — luase puterea din mâinile mamei sale și ale amantului ei într‑o lovitură de palat nocturnă, pe care a condus‑o personal, împreună cu un grup de prieteni. Acum se afla în toiul unei campanii de succes, dar costisitoare, menite să‑i asigure tronul Franței, la care avea o pretenție foarte bine fondată. Cu puțin timp înainte de izbucnirea Morții Negre, i‑a înfrânt pe francezi la Crécy, apoi a cucerit Calais, amenințând să cuprindă toată Franța cu ajutorul unei rețele de alianțe europene.

Când s‑a dezlănțuit ciuma, în 1348, tocmai o trimitea pe fiica lui în vârstă de paisprezece ani, prințesa Ioana, să se căsătorească cu prințul Pedro de Castilia, fiul lui Alfonso al XI‑lea Răzbunătorul. Dar după ce fata a debarcat la Bordeaux, Moartea Neagră a înghițit‑o împreună cu mare parte din alaiul ei. Trupul tinerei a fost lăsat în castel, în timp ce ciuma făcea ravagii în port, luând atâtea vieți încât primarul i‑a dat foc, astfel cremând și cadavrul ei. „Iată cu ce adâncă amărăciune suntem nevoiți să îți spunem acestea“, i‑a scris Eduard lui Alfonso, „căci Moartea Nimicitoare — care pune stăpânire pe tineri ca și pe bătrâni, nu cruță pe nimeni și îi face pe bogați și pe săraci deopotrivă — ne‑a răpit‑o cu cruzime amândurora pe fiica noastră cea scumpă.“  În timp ce Moartea Nimicitoare ucidea o treime din populația Angliei, iar simbriile creșteau în consecință, Eduard a încercat să plafo­neze plata lucrătorilor. Cu toate acestea, Anglia și‑a revenit atât de repede încât în 1356 avea pregătită o mică armată de 6 000 de oameni, cu care a atacat Franța. La Poitiers, fiul lui Eduard, Prințul Negru, i‑a învins pe francezi și le‑a luat prizonier regele, care a murit în captivitate în Anglia.

Fiul lui Petrarca a murit de ciumă, iar el, după ce a fost diplomat timp de un deceniu, s‑a retras cu fiica rămasă la Padova. A păstrat o strânsă prietenie și cores­pondență cu Boccaccio, care lucrase și el în domeniul diplomatic. Când a murit, Petrarca i‑a lăsat lui Boccaccio 50 de florini „ca să își cumpere o mantie călduroasă pentru iarnă“. Ibn Khaldun a slujit mai mulți regi, din Granada până la Cairo, dar experiența ciumei i‑a inspirat cel mai ambițios proiect: o istorie a lumii. În cariera sa extraordinară, a fost martor la căderea unor dinastii și la Moartea Nimicitoare, care au deschis intrarea în Jocul Lumii pentru doi concurenți noi, amândoi de origine turcică.

Două castele și o nuntă au marcat apariția unei noi puteri în Europa. Nunta, în 1346, chiar înainte ca Moartea Neagră să ajungă la Constantinopol, a avut loc între Teodora, fiica de șaisprezece ani a candidatului la coroana imperială Ioan al VI‑lea Cantacuzinul, și un bei — conducător al unei bande războinice — turc pe nume Orhan, în vârstă de șaizeci și cinci de ani, a cărui familie avea să domine sud‑estul Europei și vestul Asiei până în 1918.

Orhan se trăgea dintr‑un senior al războiului, Ertuğrul, care primise de la selgiucizi teritorii în nord‑vestul Turciei de azi. Fiul lui Ertuğrul, Osman — sau Otman, de unde și numele de familie Otoman —, își croise un principat aproape de Bosfor profitând de războaiele civile de la Constantinopol, dar și acesta a fost slăbit fatal de Moartea Neagră; otomanii au fost mai puțin afectați. În 1329, fiul lui Osman, Orhan, un senior al războiului neobosit care a condus aproape 40 de ani, l‑a înfrânt pe Andronic al III‑lea, a anexat Nicea și Nicomedia și i‑a constrâns pe împărații romani să‑l însoțească într‑o campanie pe el, un simplu bei turc. În schimbul susținerii unui pretendent la tronul lui Iustinian, a obținut această căsă­torie imperială.

Apoi, în 1354, Otomanii și‑au făcut debutul în Europa. Moartea Neagră nu avusese puterea de a stăvili un nou război între cele două orașe italiene rapace, Genova și Veneția, purtat la Constantinopol. Orhan i‑a sprijinit pe genovezi și a debarcat în Europa, unde a ocupat o fortăreață, Gallipoli, ale cărei ziduri au fost sfărâmate de un cutremur norocos.

Era doar începutul. Orhan și‑a trimis fiul, Murad, născut de o concubină gre­coaică, să preia conducerea în Europa, unde mai târziu a cucerit Bulgaria, a anexat Țara Românească și a invadat Albania, Bosnia și Serbia. Împăratul Ioan al V‑lea a făcut apel la cei mai apropiați regi creștini, al Serbiei și al Ungariei, cerându‑le ajutor împotriva familiei Otomanilor. În 1371, Murad i‑a nimicit pe sârbi pe malul fluviului Marița. Otomanii cuceriseră mare parte dintre teritoriile creștin‑ortodo­xe din Balcani, deși în Asia stăpânirea lor era mică; astfel a luat formă noua țară. Murad și‑a recrutat infanteria din rândul slavilor creștini, cumpărând sau răpind în fiecare an un număr stabilit de băieți creștini, cu vârste între opt și doisprezece ani — practică numită devşirme, „adunarea“ —, care să devină curteni și soldați ca parte din corpul Jeni Ceri — Armata Nouă — sau ieniceri. Cavaleria venea în continuare din tributurile turcilor recrutate de beii anatolieni. Sclavii erau în nu­măr de multe milioane. Haremul lui Murad era populat și el cu fete furate din sate slave sau de pe insule grecești, adesea vândute prin intermediul hanilor mongoli și al negustorilor de sclavi italieni. Dacă Otomanii de la început au fost turci din Turkmenistan, sistemul lui Murad a făcut ca populația otomană de mai târziu să fie, în mare parte, născută din concubine slave, cum slavi erau și mulți viziri. După ce s‑a declarat sultan și l‑a numit în fruntea administrației statului otoman pe pri­mul mare vizir, Murad a cucerit Balcanii, ignorând ascensiunea unei forțe feroce în Răsărit, care avea să‑i pună la grea încercare pe otomani și să terorizeze întreaga lume cunoscută din China până în Siria.

Mânuitorul acestei forțe era un maestru al violenței spectaculoase și cunoscă­tor al artelor fine, colecționar de scriitori și de sclave, de orașe și de regate, care a construit și turnuri din capete de oameni, și minarete de o frumusețe neîntrecută. A adus jocul de șah din India, a luat obiceiul de a‑și face singur regulile, a fost un prădător nemilos, șchiop și mutilat — dar departe de a fi neputincios.