-fragment
Ideea cu schimbarea e a mea. Mi-a venit în timp ce mă îndreptam spre aeroport în taxiul comandat de autoare. Îmi lăsase libertatea să iau o decizie personală, înconjurată de ploaia măruntă care cădea neîncetat. Pentru mine a fost o ploaie cu petale de trandafir. Șoferul a condus calm, îi priveam ceafa neclintită și umerii drepți îmbrăcați în haina neagră impecabilă. Era timpul meu, un cadou ambalat într-o mașină de lux. O fracțiune de secundă am întâlnit ochii șoferului în oglinda retrovizoare. Privirea, nici caldă nici rece, nici blândă nici răutăcioasă. Nu avea gânduri, sau nu mă percepea în niciun fel, oferindu-mi privilegiul și seducția anonimatului. Nu e niciodată prea târziu să schimb macazul. Să simt că mai urc o treaptă. Nu vreau să mă învârt în cerc luând de la capăt un drum bătătorit. Șoferul a deschis portiera, m-a privit, s-a înclinat. M-am îndepărtat cu pași mărunți. Vacarmul aeroportului mă atrăgea în lumea lui previzibilă. Acolo aveam siguranța că lucrurile se vor întâmpla. Asta dacă nu schimbă brusc Gate-ul și sunt nevoită să alerg prin tot aeroportul după ce am dat pe gât o mini sticlă de prosecco. Sau dacă nu anulează zborul. Chiar și așa, ceea ce e scris se va întâmpla la un moment dat. Gândul ăsta mă liniștește de fiecare dată.
Locul de odihnă e și locul de întâlnire. Învelită în pături de insomnii sau întâmplări care ar fi putut fi, teoretic, evitate. Un lucru e clar. Nu sunt madame Bovary. Epoca ei s-a încheiat. Iubirea s-a democratizat și fiecare femeie are dreptul la o ultimă mare pasiune. Care se poate împlini undeva departe, poate chiar în Brazilia, un loc comun al fantasmelor erotice, sau într-un colț al minții. Cel mai des, se împlinește în al doilea loc.
Mă pregătesc să merg la întâlnire cu surorile mele. Am decis să ne îmbrăcăm toate în gri, e o culoare liniștitoare. Se spune că albul și negrul nu sunt culori. Atunci amestecul lor cum poate fi numit? Avem și temă de discuție, e timpul nostru și suntem libere să vorbim despre orice. Am ales marile iubiri. Mai ales că toate ne învârtisem sau ne învârteam încă în jurul acestui subiect ce vine de undeva de departe din istorie. Poate chiar din peșteri?
credit foto: RĂZVAN LAZĂR
În tinerețe aveam un creion, îl ascuțeam și scriam. Acum am un laptop și update-uri de făcut, ascuțitoarea digitală. M-am apucat să scriu textul pe care o să-l citesc la întâlnire. Să-i invit și pe Clara și Filip și să mărim cercul vieții noastre private? Poate altă dată. E momentul să trăim mai mult în afara ficțiunii, fără s-o trădăm pe autoare.
„O mare iubire e ca o casă cu etaj. La parter, e raiul oamenilor singuri. La etaj locuiesc cuplurile (detest cuvântul), acolo este raiul lor, e mai complicat, o să explic. În casă coexistă patru feluri de insomnii. Două pentru fiecare nivel. Somnul celor singuri e străbătut de multe vise scurte și de o pauză de stat cu ochii în tavan undeva pe la 3 noaptea. Acolo, la intersecția gândurilor, apar și dureri, de spate, de cap, uneori și de burtă sau de picioare. Oamenii din raiul celor singuri au vise palpabile, nu-și pot permite altceva. Tocmai pentru că dorm neînsoțiți. Sensibilitatea lor e mare, uneori își pierd forța, e ca și cum ar trăi în pustie sub soarele arzător. Al doilea fel de insomnie al acestora este veghea, nedormirea, ocrotirea în gând a celui sau a celei iubite. Lipsa somnului care în mod obișnuit este chinuitoare, în acest caz e dulce, tandră și are aromă de salvie. Din starea de veghe ei reușesc să aducă o secundă de pauză, o clipă de răgaz, celui iubit. Atunci când plâng, ei sunt siguri că cel iubit doarme și mai profund și visează un cer adânc plin de stele, așa cum se poate observa în locuri pustii departe de luminile orașelor.
La etaj, în raiul lor, locuiesc cuplurile (detest cuvântul, parcă îți umpe gura). În anumite cazuri, ei sunt identici cu cei singuri din raiul de la parter. Acest tip de sincronism nu sfidează nicio lege, nici măcar pe cea înfiorător de încâlcită a dragostei. Etajul e mobilat frumos, chiar pretențios. Are un hol lung și o bucătărie cu masă în stil toscan pentru ca cei doi să-și bea împreună cafeaua de dimineață sau să se iubească în serile de vară. Masa e goală în cele mai multe zile ale anului. Un vas cu flori un pic trecute, câteva șervețele, pe unul dintre ele e scris cu pixul albastru un mesaj. Păianjenii au și ei acolo raiul lor dantelat. Pe holul lung se pot auzi din când în când papuci târșâiți, șlapi care aleargă, tocuri nervoase, erotice, tălpi de pantofi care se îndreptă spre ieșire. Dormitorul e cea mai răcoroasă încăpere, acolo nici păianjenii, deși obișnuiți cu frigul, nu vor să-și facă loc de pândă. Pentru că nu au ce pândi. Capriciul, jocurile și fanteziile sunt înghesuite în albume cu fotografii ale cuplului aflat în primii ani de pasiune. Prima insomnie de la etaj e ca un tren care așteaptă de câteva ore semnalul de plecare. O stare de interval sau poate chiar o vale a plângerii. E rutina cuplului. Sunt eu păzitorul fratelui meu? Cain a fost cât se poate de clar. Cei doi parteneri se uită unul la celălalt și tac. Cine ești tu? Nu te mai recunosc. În raiul nostru arătai alfel, te comportai altfel. Cine ești? Străinul și străina din cuplu se mai privesc încă o dată și își urează noapte bună și insomnie plăcută. Al doilea fel de insomnie de la etaj seamănă cu somnul neîntrerupt, atunci când pleopele sunt grele ca niște fluturi morți. E veghea din care cei doi nu se mai privesc. Acela nu se mai cheamă rai. Prin podea, de la parter se aude, uneori, un zgomot ritmic.
Se aude inima celui singur cum bate. Parterul e gol, ecoul e stăpân, lemnul patului ascultă cu fiecare fibră a sa. Stăpânul e îndrăgostit.
