Un reflux neoromantic, neosimbolist, poartă motivele poetice ale volumului „Onirisˮ( autor : Emilian Iachimovski, editura Oscar Print, 2023)într-un raliu continuu între lumină și umbră, acvatic-terestru, între cuvânt și tăcere, text-metatext. Penelul acuarelistului descrie marine interioare din care versurile se ridică, minulescian, pentru a fuziona și deschide canale spre clipa aurorală, verde-smaragdină, abia zărită pe linia orizontului emoțional.
Spectator fascinat al vieții ca vis, autorul ridică, încet, pânzele versului[„Plutesc ca scrisul pe hârtie,/ când literele sunt noi. Carnea mea iese / ușor în relief de pe coala de hârtieˮ(43.)], și pornește, prin vespera pierderii erotice, prin pădurile somnului indus de ritmul legănat(24.), ce îi străjuie sorbul sufletesc pustiit, fals ocultat :„Sunt plin de cifre și golit de Număr. /(…)/ Sunt gol și sunt subțire ca o frunză /(…)/ O, Moarte ! te rog, fă-ți tăișul coasei / din fir de borangic…ˮ(36.). Mâna pilotului care menține cursul începe să se umbrească, însă, se estompează, dispare. Dincolo de prima jumătate a cărții, corabia lirică este acaparată de curenții de adâncime ai „mării de litereˮ, care o răsucesc după cap-compasul morții și o împing prin oglinda Lumii-Limbaj. „Marea-textˮ, țesută din imaginația autorului, se transformă într-o „miere neagră a deznădejdiiˮ(45.),care aruncă „eulˮ auctorial „de hârtieˮ în derivă printre „cuvinte stricate, metafore împuțite/ și adjective putrede, verbe deșucheate/și tigve goale de substantiveˮ (32.),în naufragiul ontologic comun. Iremediabil atrasă de țărmul tăcerii, al „limbii fără alfabetˮ(Odysseas Elytis), poezia domnului Iachimovski pare să străbată două anotimpuri subiective.
Cadrul primului dintre ele, autumnal, primește tonuri violet-macedonskiene și note de lavandă. Ecourile verlainiene se văd bruscate contrapunctic de strigătul bacovian în care se acumulează spleenul (21.). Cu o minuție exersată, autorul începe să își descrie simptomele bolii fără leac a timpului. Obstrucției simțurilor [„Auzul nu mai aude./ Mirosul nu mai miroase./ Gustul nu mai gustă,/ iar pielea nu mai poate simți./ Se întinde zadarnicˮ (23.)],îi succede alienarea, îndepărtarea de sine, sub ploaia nevrotic-dizolvantă a clipelor [„Viețile noastre se îndepărtează/încet, ca banchizeleˮ(31.)]. Părăsit, rând pe rând, de „sfintele păsăriˮ ale spiritului(67.), de amintiri și de vise, scriitorul privește talazurile trecutului întorcându-se în Oceanul hazardului primordial: „Merg mai departe în întâmplarea morților /care nu știu că au murit. /(…)/Unde e viața pe care am avut-o/cu mine la început?ˮ(12.).„Madre de Cartago, devuelvo el ramoˮ („Orașule Tir, înapoiez vâslaˮ) pare el să exclame și să îi întindă, precum marinarul fenician al lui Rudyard Kipling(„The Manner of Menˮ)vâsla( de data aceasta, „de cuvinteˮ) camaradului care trebuie să îl înlocuiască. Ieșit din apa hibernală, neagră, a apocalipsei personale, matelotul ce aruncă ancora pe cheul ultimei pagini are un chip golit, pietrificat : „Am aflat că lumea este așa cum este,/ Nu cum ar trebui să fieˮ, declară acesta. „Poate că viața începe odată cu moarteaˮ(77.).
