Scrisoarea a XV -a. Din Macondo

O seară de luni
și un cîntec
cu versuri în care se împiedică mereu.
Încerc să-l dresez cu o cană de vin
să sară prin rotocoalele de fum de țigară și biciul sînt eu
Împreună bem o cafea
și aburul negru
venea de la mine la tine
tandru, ca o mîngîiere neterminată
Pune și tu cîteva cuvinte dulci în ceașca amară
și ai tăcut, între da și nu,
cum faci de obicei în fiecare seară
La plecare am strîns inelele care pluteau între noi indecise,
pentru alte salturi mortale,
Plouă și urmele pașilor se scurg
împletite
într-un rîu plin de candoare
Afară se aud numai sunetele lor
din ce în ce
mai puțin împreună,
retrăgîndu-se ude într-o zbatere de pleoapă,
sau o reflexie de lumină în apă
Și pînă la urmă cafeaua așa se bea,
foarte amară
și cuvintele dulci nu-și au rostul, îmi spun
O locomotivă fluieră departe într-o gară
Am inspirat adînc și prin vene a început să-mi curgă noaptea.
Ploaia îmi ia în stăpînire fața
Undeva un cîine își strigă un vis urît sau singurătatea.