Şi nu am visat niciodată atât de intens , de dureros şi de frenetic ca în aceşti ani ce au urmat morţii tale, de parcă tot ceea ce ziua reprima,cu lumina ei neîndurătoare, se refugia în noapte, atingând incandescenţa pe care numai cei ce au iubit o pot simţi, în inimile lor calcinate.
Şi nu te-am căutat niciodată atât de dureros şi de înlăcrimat ca în aceşti ani care au urmat despărţirii, ca şi cum toate cuvintele pe care nu le-am mai putut rosti impreună ar fi explodat pe acest cer fără de soare al tresăririlor magnetice, copleşindu-mă , la trezie, cu povara teribilei nostalgii.
Şi nu te-am îmbrăţişat niciodată atât de grăbit şi de neliniştit ca în aceşti ani care au urmat acelui octombrie al morţii: fiecare clipă dăruită ochilor mei, în graba nocturnă , creştea în materia unei stele, absorbind fiinţele noastre în vârtejul unei coborâri în adâncul de dor.
Şi ştim că doar această încăpăţânare a nopţilor de a se întoarce spre noi, ca nişte valuri în flux şi reflux, acordă dragostei noastre consistenţa unui nor ce adastă deasupra inimilor noastre. Şi ştim că doar acest ritual însângerat al amintirii este tot ceea ce mai stă în calea uitării care nu ar fi decât vidul zilelor pustiite, asemeni unui culoar din Praga lui Camus, cameră după cameră, uşă după uşă, zidit etanş în plumbul din care nu există scăpare, ci doar un drum spre infernul dens al absurdului.
Şi ştim că unica speranţă pe care moartea ne-o mai îngăduie, ca o soră de caritate la capătăiul unui muribund, este căutarea de noapte, ca o cunoaştere în care toate se adună, într-un fremătător val al toamnei. Nimic altceva nu ne mai este dat, în afara acestei scufundări în lichidul fremătător ce păstrează ecourile fericirii pierdute, delicată trenă de parfum.
Şi trupul tău creşte, himeric, din aceasta zbatere de ochi, în vreme ce cuvintele se topesc în atingeri fugare. Şi zâmbetul tău se desenează, ca un semn de amurg, pe un chip a cărui limpezime nu este atinsă de aripa funerară a bătrâneţii.
Şi te zăresc , mereu şi mereu, în zbaterea noptii, înconjurată de acea graţie melancolică ce îmi evoca timiditatea vacanţei romane a lui Audrey Hepburn: bucuria cu care te apropii de cerul dragostei este bucuria unui copil ce întârzie in grădina de trandafiri, privind spre desenul unui viitor nepătruns.
Şi în această îmbrăţişare îi regăsim pe cei de dinaintea noastră, pe cei ce nu mai pot îmbătrâni, gravaţi în amintirea de case şi de străzi, de meri şi de bolţi de viţă de vie. Suntem una cu ei şi limba de şoapte a dragostei rosteşte cuvintele regăsirii, cu simplitatea unui epilog cehovian.
Din fragmente de culori şi de zâmbet alcătuim firmamentul arcuit deasupră-ne : risipite în respiraţii de vânt, ecourile vieţii noastre incremenesc, cristale de dor, purtate spre larg, spre a fi una cu marea ce nu poate cunoaşte odihnă, ci doar murmur de val.
