Râsul…

ca felină reprezintă fără îndoială un regal al naturii. O blană deosebită, o fire discretă preferând singurătatea și ascunzișurile. I se spune românește și linx, după latinescul lynx, așa cum îl întâlnim în vânătoarea prințului din Levant care însă doritor de mai mult – ecologist ar zice unii – lasă în pace „linxul ce râde cu ochi sclipitori”. 

Când devine însă manifestare a supremului biped, râsul e cu totul altceva, discutabil adică. Mă refer la întâlnirile politicienilor europeni care în sediul UE, indiferent despre ce vor pălăvrăgi, dar și indiferent de naționalitate, etate, religie și sex, încep prin frenetice îmbrățișări și râsete inconfundabile. De parcă nu s-ar fi văzut de o eternitate, deși ședințele bine remunerate sunt destul de frecvente. Văzându-i cât de veseli se manifestă, nu poți să nu-ți amintește comedia  sovietică Toată lumea cântă, râde și dansează de acum câteva decenii; atâta doar că aleșii europeni râd, probabil și cântă la chefuri selecte, iar noi dansăm a proasta, cum se zice în popor. Un exemplu recent e edificator: milioane de europeni și-au exprimat totala rezervă față de schimbarea orei de două ori pe an, cerând renunțarea la această invenție cel puțin stupidă, cert sterilă. Răspunsul râzătorilor – că râși în nici un caz nu le putem spune, lincși nici atât – europeni a fost unul vădind indiferență până la nesimțire politicianistă: pe ordinea de zi sunt probleme mult mai importante. Altfel zis vedeți-vă de treabă cu o oră înainte sau în urmă. 

Unde să încadrăm râsul politicienilor europeni, nu că alții ar fi mai buni, dar noi  țopăim pe ritmul lor? Apuleius ne informează că romanii aveau un zeu Risus, patronul râsului. Numai că râsul poate fi și patologic risus sardonicus, un soi de grimasă sugerând boală sau nesinceritate. Cicero și Tacitus afirmă că sunt situații cu tentă politică (oratorul scria probabil din proprie experiență…) vizând Statul, Imperiul,  când „nimeni nu râde nici de vicii”; adică situația impune sobrietate totală. Fără râsete și fără îmbrățișări  (în Senat, de exemplu).

Evul Mediu afișează o perversă sobrietate, cea a călugărilor, de unde și risus monachorum, râsul monahilor, tot mai apropiat de cel al politicienilor contemporani nouă. Dar, înapoi la cei care ne-au dat nume: Horatius, poate cel mai bun cunoscător al lumii, ne-a lăsat  sintagma ridere perfidum: a (su)râde perfid. 

Dacă linxul râde cu ochi sclipitori, cum spune Poetul, politicienii europarlamentari și nu numai râd cu ochii de pe coada păunului; glasul codatei e bine să nu-l auzi pentru că nu anunță nimic bun. În rest, cum spune Apollinaire, „păunul e o pasăre frumoasă/ dar când se-nfoaie / vederii dosul își lasă”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *