„Culori… culori”

este titlul unei compoziții de muzică ușoară, din  anii  60-70,  interpretată de un foarte apreciat la vremea aceea cântăreț autohton (decedat între timp, deci nu trebuie verificat de CNSAS. Gusturile nu se discută, iar mitocănia tot mai pronunțată azi ar descalifica în mod cert lirismul melodiei; pentru doritori, nostalgici sau curioși doar, poate fi accesată pe Youtube. Ceea ce surprinde plăcut însă pe lângă melodicitate este textul. Din titlu se poate observa că nu ne este impusă o anume preferință: sunt „culori… culori” care ne înconjoară „pe flori, pe vânt” intrând „în suflet”. Un omagiu adus pluralismului coloristic.

Ce constatăm azi? Gata cu democrația cromatică! Un îndemn cam imperativ sugerează să alegem culoarea verde; nu văd cum altfel să înțelegem „fii pro. verde”, chiar și în semi latina unui canal. Nu e bine nicidecum pentru azi, e chiar periculos: pentru trecut îndemnul către verde era al mișcării legionare, ca simbol al revitalizării. Azi e culoarea tembelismului ecologist care în afară de incultură distrugătoare nu relevă prea multe.  Să aplicăm pentru orange; oribil fie și dacă îi urmărim pe minorii dintr-o reclamă, repezindu-se la misterioasa Mona Lisa, smulgând-o de pe peretele muzeului, pipăind-o cu mânuțele nu știm cât de ecologizate, apoi aproape răsturnând un sarcofag, plini de entuziasm. Încă o probă că celularizarea poate duce la tembelism infantil; de majorii care au imaginat reclama nu putem zice decât că suferă de contracepție intelectuală. 

Atunci să încercăm pro galben: fie facem icter mecanic, deloc de dorit, fie vom fi acuzați de „apropiere de China”, oricum cam îndepărtată; altminteri ce ne oprește să fim la fel de industrioși europenii și transatlanticii și să-i depășim? Invidia prostului  se reduce la a spune că  galbenii „au furat totul…”. 

În disperare de cauză, căci trebuie să ne colorăm, ajungem la negru. În nici un caz: vom fi luați în vizor de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, chiar dacă ne discriminăm pe noi înșine. Un ultim eseu: să ne raportăm la… roșu. Nicidecum, e preferința cea mai periculoasă: cineva, obsedat de trecut (nu știu dacă propriu sau al altcuiva…) spunea că tot ce e roșu e rău, de unde înțelegem că tot ce e rău e roșu. Adevărat: dacă e vorba de afecțiuni anatomice vizibile. Marea problemă e roșul mental, ideologic, deși o interdicție totală numai semn de democrație nu e. Oricum, devin suspecte și ouăle pascale. Ciocnirea amicală a unui ou verde cu unul roșu poate trezi suspiciunea de complementaritate. 

Prin urmare, din câteva exemple reiese că dacă se putea cânta „culori… culori..”, am ajuns acum să parafrazăm vergilian  timeo colores, mă tem de culori, și nu întâmplător căci suntem în plin citat ciceronian: amisimus colorem pristinae civitatis, adică am pierdut culoarea (forma adică) sub care se prezenta statul mai înainte. Înțelege fiecare culoarea pe care o preferă; în sinea lui, desigur. Să încheiem precum cântecul odinioară: „dragi culori…”.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *