Frumoaselor după amiezi ale dimineților irespirabile
Până acum aveam: îmbrățișare de o secundă, de două și de trei.
În pridvor, feriți de ploaie, cu fața spre zidul cel înalt după care se zărește silueta impunătoare a bisericii. Începe cu ploaie și se termină cu ploaie. Lemnul ud miroase a trandafiri și îmbrățișarea e mai lungă cu câteva secunde. Cerul se deschide deasupra capetelor noastre. Să nu nesocotesc darurile primite. Daniel e smerit. Ulise, când s-a întors din lungile lui drumuri pe mările ademenitoare, cu inima învârtoșată de ispite, a fost primit de femeia lui cu brațele deschise. Dar revenirea nu a mai avut farmecul primei strânsori.
Am plâns mult în ziua aia, noroc cu ploaia care mi-a preluat apele din ochi și le-a depus în brazde. Oricât aș vrea, nu sunt la fel de răbdătoare ca Penelopa. Pot lăsa lucrurile neterminate. Sunt o femeie, o simplă femeie.
Ochii lui de cristal violet scapără de mânie. Oricât ar vrea să mă facă să pricep, nu are cum, știe asta. O stea nouă, cred că poartă numele tău. Aliniere banală cu lumea. Cum să poarte o stea numele meu? Și mai ales, de ce? Mi-a adus o carte. O s-o păstrez până la următoarea revedere. Aici sau după moarte. Dialogul ar suna bine pe muzică de Bach, Goldberg Variations, cu Glenn Gould. Din dragoste pentru Dumnezeu. Când ești îndrăgostit ești un prost, un mare prost, cel mai mare prost.
O femeie e cu adevărat femeie atunci când se simte iubită sau atunci când iubește?
Când plâng, îl ascult pe Dumnezeu cu inima. Cei răniți, cei care au fost nevoiți să ia cărări întortocheate au parte de altfel de vieți. Nu merg pe căi netede, dar ajung la înțelesuri tari.
Eu sunt Ana. Ancora.
Traduc din limba japoneză de mai bine de zece ani și de fiecare dată când îmi pică în mâini un autor nou, freamăt de bucurie dar și de îndoială.
De curând am descoperit o scriitoare japoneză, care, după ce pune la cuptor peștele pentru familia ei formată din soț și trei copii, după ce iau masa împreună, se așază la masa de scris. Mizuki se așază la masa de scris. Acolo e portul unde-și ține bărcile și undeva pe fundul apei are o singură ancoră, numai de ea știută. Poveștile ei sunt tulburătoare.
Am găsit un interviu cu ea într-o revistă apreciată. Răspunsurile scriitoarei m-au dezamăgit. Povestește despre viața familiei, ce fac ei de dimineață până seara. Cea mai interesantă a fost confesiunea: „soțul meu nu îmi aduce flori, zice că sunt doar pentru cei morți”. Cea mai plictisitoare, cea despre „cum curăț eu peștele?”. Ocolește subiectul principal cu multă abilitate. Un egoism adânc traversează interviul. Eu, mie, al meu. Și nicio urmă de vinovăție. Nimic despre tehnica de scris. Aia m-ar fi interesat. În rest, șosetele desperecheate ale copiilor, glumele nesărate ale soțului, alegerea prosoapelor pentru baie, peștele (temă predilectă), spălarea atentă a fiecărui deget după manevrarea peștilor, spaima de a călători pe ape.
Ca peștele pe uscat. Viața ei se desfășoară între banalitate și neputința de a fi „nerezonabilă” măcar din când în când. Mi-o imaginez ca pe o piele de pește uscată și sărată, în vânt, pe țărmul oceanului, fără să poată simți textura umedă și tumultul. Asta e Mizuki în viața de zi cu zi.
Când scrie, Mizuki nu mai este rezonabilă deloc, acolo își iese din fire și îi întoarce cititorului mintea pe dos. Chipul ei nu apare nicăieri. În revista cu interviul există un portret desenat stângaci, poate fi oricine. S-ar putea ca numele ei să fie un pseudonim. Poate că e vorba despre un bărbat. Vocea din romane se adresează direct. Eu cel puțin, am impresia că îmi cunoaște gândurile ascunse. Înfiorător.
Cu Daniel, în pridvorul casei de lemn, feriți de ploaie, îmbrățișați. O să merg pentru câteva zile la ocean în Franța într-un sat pescăresc. O plajă cu pietre mici albicioase, apă limpede și rece, înnorat mai tot timpul. Pescarii au vieți însemnate, crede Daniel. Mi-a fugit gândul la Mizuki, și ei îi plac peștii, le-a făcut loc în viața ei, poate că le și studiază comportamentul iar când îi mănâncă, le fură ideile. Să fie personaje în noile ei romane.
Daniel mi-a citit gândul și-a dat ochii peste cap. Se referea la pescarii de suflete. Frivolitățile mele îl scot din sărite, îl fac gelos. Planul pe care îl are cu mine e clar. Doar că eu nu sunt în stare să fac ceea ce zice. Și asta îl enervează. Să las frâiele din mână! Bine, dar cum!? Din lumea asta eu cu cine plec? Daniel dă din umeri. De ce trebuie să pleci cu cineva? Chestia cu sufletele pereche e o prostie, s-a și demodat. Îndrăgostiții merg împreună după moarte, chiar dacă pleacă de aici separat. Dar eu? Daniel spune că sunt două gări în Împărăția Cerurilor. A doua, mult mai mare, e cea în care ajung cei singuri. Acolo îi așteaptă direct Dumnezeu, nu-i puțin lucru. Aha, m-am liniștit, am zâmbit eu apoi m-am pus pe plâns.
*
Anticariatul Hans Hammerstein din München. Orașul meu preferat, acolo misterele mă seduc, scoțând la suprafață femeia civilizată din mine.
Locuiesc în București și fac destul de multe vizite la München. Editura cu care colaborez mă trimite cu diverse treburi. Într-o dimineață, la Hammerstein am cunoscut-o pe Maria. Răsfoia un volum scris de Mizuki. Ce caută o autoare contemporană într-un anticariat? M-au indignat gesturile lipsite de cel mai mic respect pentru o tipăritură atât de specială. Se purta de parcă Mizuki era o amică de-a ei cu care își putea permite orice. I-am cerut imediat cartea. M-a privit ca pe-o țicnită și mi-a înmânat-o de parcă îmi decerna un premiu nemeritat. Am mângâiat coperta gri cu pești portocalii lucioși. E o carte de vitrină, nu una de frunzărit!
Maria studiază biologia la o Universitate din München. Vine des la Hammerstein. Își cumpără planșe botanice, cu gravuri colorate de sec. XIX. După ce am pus cartea la loc, mi-am cerut scuze pentru aerul de superioritate afișat și am invitat-o la o cafea. „E o cafenea cu pisici undeva la vreo sută de metri. Nu te-am întrebat dacă ești alergică la pisici.” A zâmbit. Maria zâmbește de fiecare dată altfel. Dar asta aveam să descopăr mult mai târziu.
Pe strada unde e anticariatul e o lume pestriță, calmă, fiecare își vede de ale sale. Un fel firesc de a exista. Daniel nu e de acord cu el. Viață e și dincolo, nu numai aici. De asta îl iubesc. Pentru că nu reușim să ne punem de acord pe toate temele. Dar îmi doresc, de dragul lui, să fie totul bine până la urmă, așa cum crede el. Merită, chiar de ar fi să se înșele în anumite privințe.
Maria m-a rugat să mă duc la Cat Café să găsesc o masă. Să fie lângă vitrină, a insistat. Am studiat bine locul și am ales un colț unde se lăfăia o pisică „uriașă” parcă ieșită din cartea „Alice din Țara Minunilor”. Nu a durat mult și a venit Maria, dând ușor din cap, mulțumită și nemulțumită în același timp. Mi-a întins un pachet frumos, hârtie mată de culoare gri antracit, legat cu o fundă portocalie. Am apucat pachetul cu două mâini – semn de politețe la japonezi. Pisica s-a întors deranjată, inima îmi bătea tare. „Deschide pachetul” a zis Maria cu o voce cristalină. „E păcat să rup hârtia” m-am gândit eu.
Iar eu ce să-i ofer? Nu am mare lucru de oferit.
Din foșnetul fin, abia perceptibil al ambalajului ieșeau sunete venite din zările îndepărtate ale orientului. Fibra delicată ceda fiecărui gest – cam brutal – de-al meu. Stricam ceva de o finețe nespusă și a cărui textură nu aveam cum s-o mai refac. La fel cum tulburi sufletul omului cu o vorbă nelalocul ei. Maria mă privea cu răbdare. Orientalii au adus pe lume un miracol, hârtia, iar noi o tratăm ca pe un banal bun de consum. În China antică, cei bogați scriau pe mătase. Peștișorii cei portocalii parcă înoată într-un lac fără fund de culoare gri. Eu văd doar ce e la suprafață. Nu am curaj încă să privesc în adâncuri.
Maria are răbdare. Am scos ușor cartea din ambajalul sfâșiat, mi-era rușine și mi-era dor de ambalajul așa cum îmi fusese el inițial dăruit. E volumul original în limba japoneză cu coperta gri decorată cu pești portocalii lucioși. Maria privea cu atenția unui inițiat gesturile cu care manevam „cartea de vitrină”. Un dar ca o răzbunare. O răzbunare dulce ca o pisică ce toarce. Mi-am îndreptat spatele, asta fac deobicei când doresc să fiu luată în seamă, să nu fiu tratată cu superficialitate.
Îmi doresc să o traduc pe Mizuki în limba română. Romanul cu coperte gri. Până o să găsesc o cale legală, o să țin totul în imaginația mea. Peștii străbat distanțele cu o viteză uluitoare. Fug oriunde și de orinde ar fi. Ne asemănăm oarecum. Inima mea slabă și trufașă mă împinge să evadez din situațiile limită. Când traduc o carte dintr-o limbă atât de dificilă cum e japoneza, mobilitatea minții dar și acuratețea minimalistă de „pește portocaliu lucios pe fond gri” mă ajută foarte mult. Decupez cu gândul meu gândul autorului și sper să reușesc să aduc la suprafață ce a vrut să spună.
Cadoul de la Maria îmi arde în mâini. Coperta e o capodoperă iar textul, textul e cea mai delicată și în același timp violentă scriere. O sabie katana în mânile unei gheișe. Iar mă enervez. Cum poți, Mizuki, după ce scrii ceva atât de maiestuos să te întorci la șosetele desperecheate și la cuptorul din care scoți tava cu peștele perfect pregătit? Când scrii, nu adaugi pic de autobiografie, nu scapă niciun detaliu real din viața ta. Cum reușești? Și totuși, ești tu. Tu, cea de la masa de scris, cu bărcile tale și ancora ta.
Îi zâmbesc Mariei. Când primești un dar, e bine să-l iei cu ambele mâini, arătându-ți toată considerația din spatele unei măști impasibile. Este ceremonialul dimineților irespirabile.
