Geam (fragment literar)

Prin sticla murdară se vede pervazul ce se întinde până într-o baltă din fața blocului de vizavi, unde picături acide se sting fără sonor, pe fundalul ghetelor pierdute și grăbite să ajungă cât mai repede acasă lăsând în urmă dâre de fum. E o noapte ca oricare alta, pantalonul de pijama îmi atârnă, lumina s-a stins pentru oraș și pentru mine, am slăbit iar. Printr-o spărtură a cerului încălecat de nori rânjește ceea ce pare o fostă constelație, Cerberi, iar perechi de ochi flămânzi mă ațintesc cu privirea. Pe o masă stă cufundat în întuneric telefonul din care se aude un rapper, un vers îmi atrage atenția, zice ceva de singur în fața oglinzii, cu trei sticle. Eu nu mai am, le-am spart pe toate după ce am visat un personaj hidos cu capul în formă de bec. Dacă era neon, poate nu acționam atât de drastic. Rămas în fața geamului cu trei felinare de pe bulevard care luminează slab, încerc să nu amețesc de la mirosul de gaz, credeam că mă obișnuiesc după atâția ani de stat în capitală printre mirosuri care mai de care, majoritatea chimice, de parcă toate fabricile pornesc în același timp, la ora două dimineața. Îmi vine să adorm, ceea ce e bine, mi-aș dori să cad lat fără apariția gândurilor ce nu-mi dau pace, dar văd în reflexia unei mașini negre și lente, un dric somnoros, o vecină care nu demult îmi spunea că va veni și timpul meu, vorbim de timpul bun sau rău?, cică n-ar trebui să-mi fac griji. Eu deschid ușa și tu o-nchizi, închid geamul și dau volumul mai tare. De data asta am închis orice tip de ușă pe care o am în apartament, sunt obiecte periculoase, mă lovesc întotdeauna cu creștetul de partea de sus a pragului, unii zic că ar fi din cauza înălțimii mele, deși eu știu că oamenii care mă așteaptă în diferite încăperi micșorează în mod voit tocurile. Ecranul telefonului se aprinde, low battery, anunț făcut cu un font sec, dur, de parcă m-ar lua peste picior. Sau mă minte. Dar, sper să țină până se termină piesa. Mereu am folosit muzica ca pe un mecanism de adaptare, cred că majoritatea facem așa, pe lângă restul de mecanisme, instrumente și mașinării construite migălos în timp pentru a suporta ticăitul de secundar al inimii, uneori se inundă (sau le inund) și pistoanele sar din blocul motor al creierului, apoi nu mai înțeleg nimic. Câteodată mai uit să schimb uleiul pentru instalație și se blochează tot sistemul, se întâmplă să-mi sară o roată zimțată responsabilă de centrul comunicării care-mi despică limba, ca un cauciuc de mașină plimbându-se peste papile, așa ajung să nu spun ce trebuie la momentul potrivit sau în general nu reușesc să mă fac înțeles până la capăt, garnitura a fost mereu slabă acolo. …și sunt cu miile momentele când mă simt în plus ca farmaciile. Sunt curios dacă mai am bixtonim în casă, mi s-a cam înfundat nasul. Ce vreme oribilă, nu se mai oprește odată frigul, îmi zic în gând. N-am suportat-o niciodată. Îmi reamintesc de cuvintele magice ale vecinei, încă puțin. Furtuna de afară izbește nemilos copacii, ce cad la pământ cu crengile la piept, vuietul puternic zguduie pereții magazinelor, al stațiilor de autobuz și tramvai, stâlpii din beton se arcuiesc și dau impresia unor spirale colorate în funcție de ledurile semafoarelor, o doamnă cu umbrelă se oprește din alergat și îngenunchează, vocea din piesă se pierde ușor în instrumental, nu mai disting corect cuvintele, să știi că poți să mă întrebi din când în când ‘cum ești?’, cine să fie?, n-am timp acum să-mi dau seama, mai ales că mirosul din încăpere s-a întețit destul de rău, mă ustură nările și de-abia zăresc felinarele de pe stradă, e mai întuneric ca înainte, aprind un chibrit.