O dată în plus, în volumul „Cînd plouă mă numesc altfelˮ (editura Baroque Books &Arts, 2021, îngrijit de Cristian Pătrășconiu, ilustrații de Octavian Mardale), Ioan T. Morar își deschide arcul reflexiv și reușește să transforme caligrafia emoțională a marilor teme într-un spectacol metafizic. Din decorul vesperal al savanei urbane, claustrate pandemic, se conturează silueta poetului-vânător care se oprește din marile campanii și își aude „răgetul de leu al inimiiˮ:„(Vînători imaginare/cu care ne hrănim singurătatea:/îmi sprijin arcul de bibliotecă/săgețile mi le așez pe un raft)/într-o încăpere de beton/urechea lipită de pămînt/aude/undeva, într-un alt trib/într-un alt veac,/într-o altă încăpere/pe malul altui rîu/cum cineva bate/într-o tobă de piatrăˮ(Partea junglei). Contemplarea melancolic-angoasată regresează, de-a lungul „liniei care trece prin palmăˮ printr-un trecut lipsit de persistență, ce se împrăștie, se estompează, și amenință, fatalmente, cu difuzia identitară. Pe sub bolți de lumină ușoare ca apa heraclitică, iluzorie, a Schimbării – ce condensează, periodic, în chipul nebulos al leoaicei – se petrece deșertăciunea biblică, golul universal de sens – ca divulgare subtilă a substratului poetic religios, descoperit, anterior, de Horia-Roman Patapievici. Într-adevăr, arhitectura literară ridicată pe trei nivele (concret, arhetipal-simbolic, și estetic-metafizic), pe care evoluează conceptele ca obiecte poetice, dar și apetența pentru contrast maniheic și joc de oglinzi, par a pune în legătură discursul liric cu scrierile patristice, trimite spre ezoteric. Bunăoară, existența nu pare să dețină o substanță în sine, ea își câștigă realitatea în reflexia corelativă a morții – și invers :„În mine dospește/…/moartea mea/…/cînd mă voi stinge/ea se va aprinde/în toate felinarele orașului/în toate versurile mele/ în ultimul costum/care îmi stătea bine/într-un anunț gratuit/din ziarul local/apoi și moartea mea/va fi singurăˮ(Ultimul costum). Dispariția fizică nu constituie doar premisa unei anihilări mis-à-jour(„noi mai rămînem/într-o mînă de cenușă/care nu mai răspunde la e-mailuri/într-un vers din memoria externă/în poza zâmbitoare care călătorește/prin rețelele sociale/în parolele pe care le am uitatˮ- Viața pleacă prima) – dar și un Vacuum activ din centrul Roții aparențelor, care consumă, cu perseverență, miezul ființei:„Viața mea/Nu ar fi întreagă/Dacă din ea/Nu ai lipsi tuˮ( C.V.)
Croindu-și drum printre voalurile consecutive ale mayiei, poetul ajunge la marginea falezei existențiale, de unde presimte adierea marilor spații kantiene și impulsul desprinderii spirituale(„Ca un derviș învîrtitor/care/se înșurubează în propria credință/am șters tot ce am scris/ca să-mi înving trufiaˮ- Întoarcerea în templu). „Pentru asta ne-am născut ?ˮ, se întreabă el. „Ce este omulˮ, în ultimă instanță ? Dacă lentila simbolică îl descrie ca pe un echilibru dinamic între Apă și Foc metempsihotic(Miercurea cenușii), examenul organicist îl comprimă la „picătura de sângeˮ, atom Aqua Regia, care îi relevă condiția tragică („sîngele e la fel de sărat/ca lacrimaˮ), și armează un determinism genetic cu deschidere către stadiile lacaniene și Eugène Ionesco („Eu nu sunt eu. Eu sunt altul. Sunt unul într-altulˮ):„Mă uit în oglindă /și-l văd pe tata bărbierindu-se/și pe tatăl lui, mai departe,/cu spuma acoperindu-i trăsăturile/(ca un lințoliu)ˮ(After shave). Mai presus de orice, însă, omul este o ființă culturală, rezident al unei lumi livrești, corodate de virusul relativului,„un corp/… /despărțit în silabeˮ, din care, la momentul decis, sufletul iese „ca o hîrtie mototolităˮ. Pentru realizarea portretului ontologic, autorul așază pe paletă, din nou, culorile tari, complementare ; datul uman se declanșează din punctul de convergență al dreptei cronologice, pe care albul fuzionează cu negrul, cu axa spirituală, pe care „tristețea verdeˮ se împletește, vegetal-alchimic, cu „frumusețea roșcatăˮ, precum în superbul tablou celtic din „Avalon Sunsetˮ.
Pentru a da răspuns, parcă, interogației epistemologice kantiene, Ioan T. Morar ascultă vocile apologetice ale lui Bacon și Pascal. Talgerul balanței îi înclină, mai degrabă, către intransigența „Noului Organonˮ, cunoașterea luciferică și optimismul lui Popper („Din orice incertitudine/se poate deschide o ușă/spre altceva/spre zeul străveziu/care-ți rostește numeleˮ-Hîrtia mototolită),decât spre raționalismul pascalian, care perpetua organon kritikon pentru a îmbrăca omul în hlamida unui roi dèchu. Armura pe care harul cogniției și al lucidității i-o confecționează omului cultural împotriva „certitudiniiˮ și a singurătății, observă poetul, pare destul de fragilă pentru a rezista angoasei camiliene(„să știi mai mult/ înseamnă să mori mai tristˮ)sau anxietății finitudinii(„Să arzi înseamnă să te stingiˮ)– fără a uita, însă, că „esența lumânării nu e ceara care lasă urme, ci luminaˮ(Antoine de Saint-Exupéry).Cunoașterea discriminativă,„prin comparareˮ, nu este doar ineficientă, dar și falsificatoare, pentru că se întemeiază pe cultivarea „idolilor piețeiˮ, pe „convențiiˮ nietzscheene „de limbajˮ(„Ceea ce știm nu-ncape/în ceea ce spunem/răgetul leului nu mai încape în leuˮ – Putea fi zodie) ; în plan liric aceasta ar putea conduce la înlocuirea exprimării printr-o concert de tăceri, așa cum se ridică acestea din paginile lui Lucian Blaga sau Paul Claudel.„Ca o membrană subțire/între bine și rău/e viața mea/…/e paradisul comparațiilor/credem ca și cum/am crede/ trăim ca și cînd/nu am mai muriˮ(Ceva e altceva).
Ce mai „putem speraˮ, în aceste condiții ? Ne mai putem asuma explorarea riscantă a veracității(„adevărul e un leu/lăsat singur în întuneric/-și nu îl căutațiˮ- Idolii tribului),care să ne afecteze, impredictibil ? Cum am putea evita orbirea și deznădejdea, slăvirea deșartă a „vițelului de aurˮ? Unde am putea găsi „limpezimea care nu ni s-a datˮ, capabilă să ne procure coincidentia vieții cu Adevărul, închiderea binomului Ființă/Devenire în Unitatea primară, așa cum apare aceasta ilustrată în secvența leului „mîncînd inima leoaicei sale/…/ca să poată muri/mai tîrziu/deodată/într-un singur trupˮ (Cînd plouă mă numesc altfel)? Ce este, la urma urmei, real ?
Înconjurat de „neguraˮ care „urcă spre noi/ca în feștilă/untdelemnul de candelăˮ, poetul urmărește cum „pe dealul vecin/Grădina Zoologică se adună în corabieˮ(Înainte de Potop), și aude, în desișul inimii, glasul incredibil al leului biblic, ritmat de tambur („Listen to the lion roarˮ -Van Morrison), și amplificat de pereții poemului-manifest :„Ascultă leul, ascultă leul/Răgetul lui înfioară istoria/…/răgetul lui e înregistrat/…/în nervurile unei frunze/În versul speriat/Care încheie toate poeziile/Ascultă leul/el s-a stins de multă vreme/gheara lui mai împarte viața și moartea/doar în Cuvîntul tribului/Ascultă leul care s-a stins/doar răgetul lui călătorește prin junglă/pînă la vînătorul ascuns în tufișuri/pe care-l doboară/Ascultă leul(refren)/Inima lui bate sub pămîntˮ(Ascultă leul).
Pe sub pelicula lirismului confesiv, căruia elementaritatea, motivele, ochiurile aforistice și repetițiile îi conferă reflexii oraculare, iar ludicul și schimbarea registrelor îi modifică viteza, poemele acestei cărți își continuă migrația către Semnificativ, în acorduri de tristețe metafizică(Leonard Cohen, Joaquin Sabina). Este, de fapt, zgomotul marelui râu al inevitabilei cunoașteri, care pare să antreneze, în aceeași curgere, trecerea cuvintelor spre armonie, cu cea a trupului, spre cenușă, și a sufletului, către fum. Nu este întâmplător faptul că volumul se închide cu poemul „21 de grameˮ. În strania noastră călătorie, fumul este una dintre puținele noastre realități.
