Următorii???

Moartea cu acte în regulă, după toate probabilitățile, a presupusului gigant al Carpaților, pe nume Arthur – dacă o fi fost el… –  a generat un mic circ mediatic și nimic mai mult. De fapt într-o rezervație din Țară, cu bani mulți,  îți poți satisface pornirile violatoare, precum fostul rege iberic la vânătoarea dintr-un safari de pe continentul african, fracturându-și însă senilul șold. O bună ocazie pentru abdicare, demnă de a fi urmată și de alți vânători suspuși dar ignorată.  În general, aceste vânători probează o lipsă totală de rafinament, satisfacerea unor porniri criminale latente. Subliniez acest aspect pentru că se poate și altfel; Plinius cel Tânăr, iubitor și el de vânătoare, îi scrie într-o epistolă amicului său Cornelius Tacitus despre cum „am prins trei mistreți, și încă foarte frumoși”, considerând că a fost „o vânătoare norocoasă”. Dar nu pentru numărul râmătoarelor capturate ci pentru felul în care s-a întâmplat totul: „Stăteam lângă plase și aveam la îndemână nu parul ascuțit sau lancea, ci un stilet și tăblițele cerate; cugetam la câte ceva și îmi notam… E de necrezut cum singurătatea pădurii care te împresoară și însăși liniștea desăvârșită care se cere la o vânătoare sunt tot atâtea îndemnuri vii la cugetare”. Îndemnul adresat lui Cornelius susține divina îmbinare: „te vei convinge că și Minerva cutreieră munții, nu numai Diana”. Desigur nu toți erau distinșii amici ai lui Traianus imperator. 

Și totuși o întâmplare recentă probează faptul că vânătoarea nici nu e cea mai gravă formă de exterminare a necuvântătoarelor. În rezervația din delta Dunării, un ticălos însoțit de excursioniști probabil eiusdem farinae,  a intrat în viteză cu ambarcațiunea într-un cârd de pelicani. Doar grave probleme caracteriologice pot determina o asemenea atitudine, dacă există caracterul fie și sub formă primitivă. Ca și în cazul accidentelor de circulație – subliniam nu demult – mai grav e că ticăloșia nu e pedepsită. De vreme ce criminali, violatori (de semeni) umblă liberi, e greu de crezut că un ucigaș de pelicani va fi penalizat prin lege. 

Din păcate, avem exemple și din vechime care atestă îmbinarea prostiei cu  răutatea ticăloșită. Iarăși Plinius ne trimite în timp „o întâmplare cu un delfin”.

În colonia Hippo din Africa venea multă lume pentru a se recrea aproape de mare. Într-o zi un copil avântat în larg a fost salvat de la înec de un delfin; acesta îl lasă pe copil la mal lângă ceilalți copii după care pleacă în larg. Deși nu exista încă media, dorința de senzațional era umană, așa că „a doua zi toți dau năvală pe țărm scrutând marea…  delfinul apare din nou la aceeași oră și lângă același copil. La fel a doua zi, la fel a treia zi, la fel în zilele următoare…alături înota un alt delfin care însă doar îl însoțea pe celălalt; pe țărm, ca într-un ritual nesocotit au turnat peste el ulei parfumat al cărui miros l-a făcut pe delfin să fugă în larg; apoi însă și-a reluat joaca dinainte. Veneau toți magistrații la acest spectacol, iar venirea și șederea lor acolo impuneau micii colonii cheltuieli neobișnuite; localitatea și-a pierdut liniștea și tihna; s-a decis  să fie omorât în ascuns acela pentru care se aduna acolo atâta omenire”. Repet din nou: și relele le avem de la ei nu doar marile realizări; doar că ei și le asumau probându-și umanitatea complexă, totală. Ca adevărat roman, Plinius  recomandă în final: „nu e nevoie să inventezi sau să adaugi nimic, e destul să nu diminuezi adevărul”. 

Cum ticăloșia e  conaturală omului, ne putem întreba și noi, după urși, după pelicani, cine urmează???

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *