Rococoul este indisociabil legat de secolul al XVIII-lea, de Paris, Veneția, Würzburg sau Viena, de galanteriile pictate de Antoine Watteau și François Boucher sau de alegoriile grațioase închegate din penelul lui Giovanni Battista Tiepolo, de romanele lui Marivaux și Laclos, de muzica lui Mozart și de rafinamentul saloanelor decorate cu arabescuri, stucaturi poleite, tapiserii și candelabre.
Rococoul este ultima mare epocă stilistică a modernității timpurii, suficient de profilată încât să poată fi detașată de cea precedentă, dar mai ales remarcabil de unitară în însăși diversitatea ei inepuizabilă. Decantată lent din volutele și faldurile Barocului, identitatea stilistică a Rococoului se impune după 1720 și rezistă până către 1800, conviețuind în ultimele patru decenii – antagonic și complementar – cu austeritatea programatică și moralizatoare a stilului neoclasic (anexat politic după 1800 și transformat în stilul academist oficial).
Denumirea
Cu o posteritate în general nefavorabilă, detestat, desconsiderat sau în cel mai bun caz ignorat, Rococoul a fost catalogat inițial ca etapa finală, de disoluție, a Barocului, caracterizată de inflația ornamentului, de exces și superficialitate. Este adevărat, pe de altă parte, că însăși terminologia a facilitat această perspectivă, termenul „rococco” – pus în circulație pe la 1750 – fiind generat de contragerea cuvintelor „rocaille” și „barocco”.
Dacă cel din urmă era deja asociat cu arta veacului al XVII-lea, al cărei vocabular decorativ este de altfel menținut în secolul următor, termenul „rocaille” (desemnând un conglomerat natural-artificial alcătuit din stânci, cochilii, scoici și elemente vegetale stilizate), consacrat în anii 1730 în branșa ebeniștilor, surprinde, în schimb, substratul revigorator – și deopotrivă matricea stilistică – pentru artele veacului al XVIII-lea. Din acest substrat compozit, și mai cu seamă din exuberanța combinatorie a elementelor naturale stilizate, s-a constituit stilul Rococo, precum și domeniul lui major de referință: amenajarea interioară și artele minore (mobilier, tapiserie, sculptură mică, „objets d’art” din ceramică, sticlă, metal etc.).
Caracteristici
Există, pe de altă parte, o stilistică rococo și în pictura veacului al XVIII-lea, care se regăsește – dincolo de amprenta fiecărui artist – atât în tematica abordată (scene galante, de seducție sau loisir, pastorale etc.), reflectând în genere gusturile și preocupările publicului (aristocrația și marea burghezie), cât și anumite elemente de limbaj figurativ: tonalitatea ludic-intimistă, cromatica pastelată, excesul decorativ, edulcorare, grație exagerată etc.
Dincolo de ponderea crescută a artelor minore și de inversarea raportului dintre opera de artă și amplasament (rama tabloului se amplifică, stucatura invadează fresca), specifică Rococoului, de asemenea, este abilitatea în asocierea contrariilor și în exploatarea trecutului. Scenele mitologice sau istorice devin aproape balete de curte, cu personaje recongnoscibile distribuite în varii roluri, gesturile dramatice sunt deturnate către fandări grațioase iar tensiunea se disipează în eschivă și grație.
Baroc și Rococo
Ar fi interesantă, de altfel, comparația între Baroc și Rococo, cele două stiluri succesive și congenere, din perspectiva mutațiilor survenite de la un secol la altul: observăm astfel că monumentalitatea și pompa sunt înlocuite de intimitate, energia și tensiunea sunt disimulate în grație și lejeritate, tragicul și meditația gravă sunt înlocuite de ludic și farsă, patosul lasă locul unui „bel esprit”, în vreme ce tenebrismului și fundalurilor negre li se substituie lumina solară și cromatica delicată.
Se poate spune că idealul estetic al rococoului vizează hedonismul și eschivarea elegantă a tribulațiilor din veacul precedent. Este sesizabilă, însă, abil ocultată de retorica frivolității, o acută nostalgie subiacentă, al cărei obiect este Arcadia, lumea ideală și utopică a „vârstei de aur” a umanității. Se simte această nostalgie inclusiv în reflecțiile lui Jean-Jacques Rousseau cu privire la „starea de natură” și condoarea pre-culturală a omului primordial, dar mai ales în gustul epocii pentru peisaje cu ruine. La limită, nostalgia se preschimbă într-o evidentă destrămare – este cazul „capriciilor” venețiene pictate de Francesco Guardi, din care, sub masca forfotei carnavalești, răzbate vidul și extenuarea istorică. Iar acest sentiment al destrămării, mascat de exuberanță, intuiește fără greș sfârșitul: Revoluția franceză declanșată în 1789, prăbușirea „vechiului regim” și, o dată cu el, disoluția marii arte a modernității timpurii.
Cosmin Ungureanu este istoric de artă și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține cursul online Introducere în istoria artei.
