Nașterea cuvintelor este, în sine, un miracol. Omul și-a compus vocabularul imitând zgomotele naturii înconjurătoare, decupând din Big Bang-ul sonor arpegii – étymon, care i-au rodit primii muguri de sens. Mai târziu, evoluția lexicală s-a tradus prin încărcarea semiotică a elementelor sale, astfel încât putem regăsi astăzi, în oglinda fiecărui cuvânt, întreaga noastră descendență de lumină și umbră, reflexii ale epopeii noastre arhaice pentru înțeles. Substanțe simbolice psiho-sociale, alcătuite din învelișuri tectonice, cuvintele generează câmpuri de forță strânse în noduri sub / conștiente și traversate de curenți afectivi.
Asemănător ontologiei sale, limba unui neam reprezintă o formă superioară de cunoaștere și artă. Michel Foucault avea dreptate atunci când deosebea limbajul diferitelor epoci istorice – într-adevăr, acesta formează un filtru prin care noile teorii științifice tind să își facă loc, pentru a cuceri viitorul ( Thomas Kuhn ) și a „rescrieˮ trecutul ; în consecință, schimbarea imago Mundi se petrece simultan re-semnificării cuvintelor, care-i deschid, câteodată, avangarda, alteori îi colonizează anexele discursului. Limbajul pare a se cere, periodic, trădat, precum un deus otiosus ; în munca lor de sortare și difuzie a valorilor comunitare, artiștii îi ascultă chemarea, iar producțiile care le supraviețuiesc le rămân captive spațiului, timpului și lexicului originar, compuși vii, care se îndepărtează, rotind încet, în memoria colectivă.
Cizelarea limbii literare europene poate fi urmărită prin secvențele curentelor culturale în care s-a maturizat. Fructe senzitive ale paradigmelor, diagrame ale curenților istorici, ele pot fi asociate etapelor de dezvoltare ale umanului – copilăria clasică, adolescența romantic- iluministă, tinerețea realistă, cu debușeurile simboliste, cu angoasele, crizele suprarealiste, urmate de recunoașterea absurdului existențialist, structuralismul, etc. Din perspectivă psiho-socială, curentele și-au adus contribuția în structurarea personalității noastre colective : afectul „romanticˮ, voința „medievalăˮ, etc. Acțiunea lor complementară ne-a confecționat o corolă auto-referențială – în funcție de temperament, de necesități și de clima momentului, cu toții suntem practici ( „realiștiˮ ), trăim momente de melancolie „simbolistăˮ, reverii „suprarealisteˮ, etc. Succesiunea lor a deschis un vast câmp apostaziilor cuvântului – ca vibrație, Taină biblică, particulă în mesajul moralizator din teatrul clasicist, element de seducție la insurgenții romantici, amprentă sinestezică, obiect translucid al fluidelor subconștientului, keyword postmodern integrat circuitelor de marketing a literaturilor on-line. Pe lângă toate acestea, curentele culturale ne-au lăsat moștenire mitologiile omului natural, descripțiile conștiincioase ale omului social ( realismul cu apendicele naturalist, expresionismul, etc. ), lumea abstractă a omului cultural ( ex. simbolismul, existențialismul etc.), firul roșu mysterium, revelat omului mistic – etape în emanciparea Minții noastre comune, pe care înaintașii au înmulțit-o și la care contribuim unanim. Așa cum vom încerca să demonstrăm în cele ce urmează, prin subteranele curentelor artistice nu circulă, însă, doar efluviile istoriei, ci și curenți de limbaj.
Raportul dintre limbă și scriitură reprezintă unul dintre motoarele dezvoltării culturale. Fie că urmărește reducția cuvântului la esență, rătăcește prin „beția de cuvinteˮ, ori pornește în asaltul „anti-cuvintelorˮ, omul cultural descoperă destul de repede membrana galbenă a Inexprimabilului, care îl înconjură, îl închide și îl provoacă. După cum se cunoaște, omul cultural resimte o naturală, ontologică, horror vacui ; eforturile sale țintesc un sens rațional, aflat într-o antică asociație cu cel estetic. În esența lui, actul exprimării artistice desemnează o aventură prin labirintul interior, o campanie de capturare a certitudinii, o călătorie către un punct interior de lumină prin care putem privi dincolo de noi. Pentru autorul sincer cu sine, opera pe care o săvârșește constituie doar un scop indirect – ea se cere la viață sub impulsul unei necesități estetice firești, ca moment obligatoriu pe traiectul existențial înfășurat spre sensul estetic, care corespunde celui rațional și se subsumează certitudinii. În cazul literaturii, sensul despre care facem vorbire nu este un „datˮ propriu-zis al textului – din contră, creatorul trebuie să îl culeagă și să îl cearnă, bucată cu bucată, să îl smulgă, uneori, din starea submersă de -ascundere, din apele murdare ale „limbajului comunˮ golit de semnificație, în care se regăsește. Ulterior, în etapa construcției propriu-zise, omul cultural e necesar să surmonteze tensiunea dintre urgența exprimării și mijloacele sale lexicale, cel mai adesea nevolnice. De foarte multe ori, din nefericire, cuvintele nu se dovedesc doar sărace, sterile și falsificatoare – pentru că ne liniștesc cu „opiniiˮ eronate – ci lasă impresia că ne obnubilează realul ; ele oferă iluzia unui ochi de lumină, dar ne escamotează un infinit orizont semantic, un Univers proaspăt și atractiv, „greu de sensˮ . Nu de puține ori, în spatele elementelor de limbaj par să se furișeze umbrele variantelor de emitere a mesajului artistic. De pildă, combinarea acestui număr exact de consoane și vocale sub forma acestei noțiuni, ascunde miliarde de alte permutații, biblioteci de vocabule și înțelesuri alternative, dotate cu mai mult sens, care ne-ar putea transporta mult mai repede, poate, în direcția cea bună. Actul literar reprezintă, deci, o explorare a feței nevăzute a limbajului, o rebeliune împotriva Inexprimabilului, o campanie militară împotriva vocabularului „cu care se cumpără și vindeˮ ( Thomas Hobbes ) ; literatura se referă la promisiunea salvării limbii din derizoriu, prin re-ciclarea și re-semnificarea componentelor sale ; atunci când îl introduce într-o ambianță artistică, autorul forțează cuvântul tocit de prea multă folosință să se depășească pe sine, îl poate face să își recâștige prestanța arhaică, chiar strălucirea ontică. Actul creației nu are cum să fie, prin urmare, cronica unei dulci și fericite coabitări cu limbajul. Creatorul nu poate fi amicul cuvintelor, decât la vârstă precoce ; mai apoi, anxietatea exprimării parțiale îl împinge să intre în conflict, să mărunțească, să renege, să prelucreze stilistic și să desfacă pielea „limbajului tuturorˮ – pentru a-și descoperi, în fond, alfabetul și mitologia proprii, limbajul de care are nevoie ca și călăuză pe traseul către sens personal.
Merită, prin urmare, să ne apropiem cu mai multă atenție de problema exprimării. Dacă în vechime de-numirea unui obiect însemna exorcizare, vindecarea de el, iar spunerea îi trezea puteri vibraționale, cu cât ne apropiem de centrifuga modernității, cuvântul începe să se împartă specialităților : științific, poetic, etc., iar numirea se relativizează conjunctural. „Cuvinteleˮ care rămân nealocate tehnicilor, jargonului, etc., par însuflețite de imboldul irepresibil de împrăștiere în „vorbeˮ. Aceasta poate fi perceput, însă, ca un avertisment. Dacă limbajul este tiparul rațiunii organizatoare ( Ludwig Wittgenstein ), mercantilizarea, „eficientizareaˮ și golirea sa contemporană de semnificație umanistă nu ne afectează, oare, gândirea ? În ce măsură mai putem spera să oprim avalanșa limbajului, dacă nu ne schimbăm modul de percepție și cel de interpretare ? Mai poate, în definitiv, rațiunea – dynamis, Metamorfoză mentală, dans al Elementelor – să cristalizeze astăzi forme statice de limbaj ?
Deocamdată, ceea ce putem deduce este că aria Realității de natură lingvistică pe care autorul o construiește – și în care locuiește de fapt – dar și curentele culturale sunt străbătute, în proporții variabile, de două tendințe opuse, care le definesc și le încadrează. Este vorba despre un curent descendent, al închiderii în Ființă, care înscrie discursul literar într-un proces de condensare, iar elementele de limbaj într-o logică reductivă, atomizantă, respectiv un curent ascendent, al Devenirii, care tinde către dispersie lirică și dizolvare în emoție conjunctionis. Dacă prin cuvânt înțelegem un compus literar ce poate conține fraze, poeme, capitole întregi, se poate spune că textul literar posedă o dinamică dublă : aspirația către rigoare, la capătul căreia întrezărim cuvântul-particulă și mișcarea îndreptată spre cuvântul-vibrație, ce râvnește să desfacă și să topească discursul într-un ambiguu afectiv. Din această perspectivă, putem privi opera literară și curentul cultural ca pe rotația unei dublu helix, prin care cuvântul-vibrație coboară, se încarnează și fixează concretețea țesutului textual, se solidifică în concept, iar cuvântul-particulă își pierde, treptat, greutatea materială, se rarefiază până la undă, ondulație, începe să curgă ; de fiecare dată când se apropie de cele două extreme – „întunericulˮ și „lumina puternicăˮ – ca moduri de manifestare ale Misterului – spectrul cuvintelor, aflate sub semnul chromatic, vizual, tinde să se dilueze, să dispară ; altfel spus, la cele două capete ale itinerarului literar – circular, de altfel – acolo unde atinge Misterul, cuvântul își shimbă calitatea și este atins de ușoara pală a Inspirației, care inițiază scântei de sens. Vorbind mistic, am putea bănui că tocmai Misterul ar putea fi acela care provoacă reactanții spirituali specifici obiectelor Inspirației.
Așa cum ne învață logica simbolică, orice formă de limbaj, deci și cel literar, poate fi concentrat într-o expresie numerică. Propozițiile, visurile, emoțiile, comportamentele, sunetele și gesturile se produc potrivit unei algebre interne, unui cod semantic posibil de schematizat prin Forme, Figuri, Numere, Simboluri și Semne. Această tendință reducționistă poate fi detectată în textele autorilor analitici, dar și în unele specii literare – proza de notație, aforismul, poezia japoneză, teatrul absurd, ș.a. și în curentele artistice – ermetismul, dadaismul, ș.a. Câteodată, curenți subterani ai nevoii noastre de siguranță încep să funcționeze precum spirale centripete, care se angajează să purjeze limba de ne-esențial, să-l despartă în unități logic-consistente, să distileze mesajul în fraze și enunțuri, din care rafinează concepte rotunde, precise, autonome. Textul obținut aduce mai degrabă cu un peisaj matematic, prin care cuvintele circulă regulat, pe traiectorii silogistice, iar nu cu o compoziție metaforică ; discutăm despre un mod de exprimare sedus de „puritateaˮ științelor naturii, sau a empirismului logic, care se îndepărtează de polul căldurii emoționale, de polisemia fertilă. “Un singur cuvânt și voi fi vindecat”, pare mottoul biblic diriguitor al curentului. „Inspirațiaˮ pe care acest tip de text o provoacă și prin care transmite cunoaștere este riguroasă, rece, aproapiată intuiției științifice. Conținutul lui invită deseori la reflecție și poate transporta o încărcătură etică.
Cel de-al doilea curent de limbaj, fațeta întoarsă, complementară primului, este determinat de nevoi afectiv-estetice. El împinge textul literar spre tărâmuri siderale, în care cuvintele își pierd, imprevizibil, conturul și densitatea, se răsucesc și fuzionează în pete, se propagă în valuri sonore. Eliberat din temnița validității, cuvântul Fanteziei își pierde gravitația, se desface în unde sinestezice, se volatilizează într-un roi de emoții, care înconjură opera cu o atmosferă electrică, inspirațională, o nebuloasă de sens. Atunci când îi cedează impulsului estetic, artistul poate avea ocazia să întrezărească, prin voalurile succesive ale cuvântului ondulatoriu, simbolurile perene care circulă, nestingherite, prin artele cuvântului, sunetului și spiritualității, să presimtă frumusețea unitară kalokagathía, din care străfulgeră adevăruri. Dintre toate genurile, poezia pare a ilustra cel mai bine această subtilă mișcare de rotație, metaforic dans al dervișilor care îi descătușează cuvântului energia atomic- emoțională, îi extrage vibrația, deschide acces la plafonul adevărului revelat. Nu doar genul liric reușește aceasta. Proza poetică, scrierea fantastică, notația visurilor și chiar fluxul mental posedă înclinații similare.
Opera literară oferă, prin urmare, o șansă de evoluție nu doar autorului și lectorului, ci și limbajului, prin elementele sale. Cuvintele se pot re-conecta la adevărata natură și își pot re-câștiga Energia și sensul, pierdute în mersul istoriei, dacă sunt integrate unui context literar și își ascultă chemarea naturală, ondulatorie sau corpusculară. Sub acest aspect, creatorul trebuie doar să le asculte chemarea ; atunci când o face, el își regăsește, la rândul lui, menirea artistică. Poate că, plecând din acest punct, ar putea fi tăiate fertile căi de cercetare viitoare, către psihanalizarea simbolurilor matematice, analiza logică a operei artistice, examinarea ontologică a poeziei. Cine se va dovedi, însă, priceput să rezolve ecuația unei emoții artistice ? Ori, plecând de la număr, cine i-ar putea deriva integrala emoției – de la care să deducă Muzica aceea stranie, pe care o simțim cu toții în clipele noastre de armistițiu ( Mircea Cărtărescu ) și care, ascultând-o, ne va transforma ?
