Adriana Weimer se citește de două ori: o dată ca om, cealaltă ca poet, însă procesul de transparentizare este atât de evident, încât cele două tipuri de lectură se suprapun, Adriana-omul fiind același lucru cu Adriana-poetul, un suflet cald, radiant, romantic, zâmbitor-surâzător, calm (uneori enervant de calm), prezență tonică, plină de candoare și de bunătate, dornică de a fi mereu în mijlocul oamenilor, să le fie alături și să le împărtășească. Poet și om, om și poet, Adriana-lugojeana pulsează, asemenea unui quasar. Trăirile sale poetice sunt de tip holocaust, ardere de tot, sublimare, mistuire, Adriana ,,arzând” în, prin și pentru Poezie, combustia sa internă (,,fără de preț/sunt trăirile” –Fără de preț). Fără să exagerez, Adriana Weimer pare descinsă din alte vremuri, din alți eoni și aceasta datorită felului în care înțelege să se raporteze la realitatea contondentă care ne înconjoară: fără mânie și fără prejudecată, părând să nu cunoască răul. Poemele care alcătuiesc volumul-antologie Lumină de stea (organizat pe patru mari paliere, I Lumină de stea, II Lumină de suflet, III Drumul-destin), poeme cu suflet, din suflet, pentru suflet, aparent simple (dar sprijinite pe o bogată simbolistică), sunt construite sub auspiciile luxului, al lui lux-lucis, din care a derivat lumina, dar și a grijii față de aspectul estetic, cartea apărând în condiții grafice excelente. Metaforele în jurul cărora gravitează poeta îi permit să obțină efecte stilistice cu un puternic impact emoțional. ,,Operațiile” pe suflet deschis pe care le face poartă numele de Poezie, spațiu protector, securizant.
Născută sub steaua poeticului, Adriana Weimer face din luminătorii cerești (prezenți mereu, dar vizibili pe boltă doar noaptea) o obsesie, un ,,acasă” la care ajunge urcând și coborând ritmic pe o scară numită suflet, propriul ei suflet. Ea preferă lumina discretă a stelelor, nu pe cea intensă, solară (soarele îi este pe interior, după cum ,,Poezia/e ruptă din soare…”-Colț de rai), pârjolitoare, lumina rece la care se ajunge în ani-lumină.
Se zice că fiecare om își are propria stea, că la naștere ni se naște și steaua călăuzitoare, prezentă pe firmament atâta timp cât suntem. Hotărât lucru, Adrianei îi place să imortalizeze: în scris, digital sau cu ajutorul obiectivului aparatului de fotografiat (de care nu se desparte niciodată). Subtil și rafinat observator, privirea ei acaparează cam tot ce contează pe orizontală, dar și pe verticală. Privind cerul, îndelung studiindu-l, ajunge să-l iubească și din el să se inspire. Din stea, propria stea, își face izvor de inspirație poetică. Adriana Weimer, poeta cu stea nu pe The Walk of Fame, ci în Calea Lactee, se îngrijește tandru, matern de steaua sa, trimițându-i periodic mesaje poetice, dar și primind confirmări, de unde dialogul dintre om-stea. Trei sunt elementele de bază cu care operează poeta: Cuvântul, steaua, lumina, fiecare conținându-și ,,lucșii”.
Cărțile Adrianei Weimer au ceva din strălucirea, farmecul și misterul planetariumului. Călăuzită de lumina propriei stele, prin scris, ea are acces la transcendență. La Adriana există infinit și Infinit, infinitul mic (oximoronic), cum ar veni, și Infinitul mare. Dacă infinitul mic e interiorul ființei (boltă în miniatură), prin extensie, Infinitul mare e un proces paideic, învățare continuă. Poemele (eleate ale) Adrianei sunt un construct (construiește cu material, dar și cu imaterial), rodul punerii laolaltă: ,,Pun piatră peste piatră,/cuvânt peste cuvânt,/faptă peste faptă” (Între spirit și timp). Scriind, poeta durează, construiește și se lasă construită. Steaua, cuvântul sunt organisme vii. Adriana Weimer e însetată, dar și ,,înstelată” de Eminescu, de Luceafăr. Poet de tip călăuză (pentru care așternerea perpetuă la drum e un mod de viață, pumnul de cuvinte fiind sinonim cu pumnul de stele), ea nu se imaginează în afara luminii, cuvântului, iubirii, rolul său fiind unul de vestitor: ,,e vremea luminii!” (Mă întorc).
Analog cerului, cartea de poeme e galaxie în miniatură: ,,fiecare/carte lansată/își va regăsi/galaxia” (Galaxia). Adriana Weimer plasează poeme-stea în constelații lirice. Și cum dincolo de cuvânt sălășluiește Cuvântul, iar dincolo de stele sălășluiește Dumnezeu, ce iese din mâna poetei împrumută din căldura îmbrățișărilor tandre.
Se spune că, în general, poezia înseamnă suferință. Că stă sub zodia stelei norocoase nu mai e nicio îndoială, de vreme ce Adriana Weimer, cea care scrie împăcat, dezâncrâncenat, cea care lasă moștenire cuvântul scris și seninul din priviri, versifică ușor, cu pacea-n suflet și cu sentimentele la vedere (nu se sfiește să-și mărturisească iubirea), din ,,dor/de înaltul albastru/al cerului…” (Steaua mea) Cum ochii sunt organ al vederii, iar gura, organ al rostirii, în cazul poetei ochi și gură devin ,,organ” al Poeziei: ,,voi veni/în Cuvânt,/ // alteori în cuvinte…” (Neuitarea).
Adriana Weimer scrie din dor, de drag de albastru, poemele fiindu-i urcuș domol, Iubirea, factor coagulant: ,,Mi-e tot mai lin/urcatul/spre albastru” (Spre albastru). Scriind, ea-și netezește calea către Absolut. Marea Trecere n-o înspăimântă, ba dimpotrivă, o percepe ca pe-un drum (inițiatic) firesc, necesar: ,,Voi pleca în curând/spre etern,/spre ceresc,/spre senin…” (Stea-destin). Sufletul poetei, cel capabil de o nouă mecanică cerească și de fragile coregrafii stelare, e conectat la ,,sursa” cosmică. Prin simpla atingere cu sufletul, poeta se imaginează Praf de stele, postură ,,volatilă” din care se întoarce îmbogățită cu fața către semeni. Din această cauză, poemele sale pregătesc calea, configurează și caligrafiază Harta stelară: ,,Cât de departe- sfere/vom ajunge?” (Veșnicia).
Adriana Weimer acordă o importanță sporită zborului, Lirism prin definiție. Fascinația infinitului îi permite să se mobilizeze continuu, dar și să dea Noimă propriei existențe: ,,Neînvinsă mă vreau/în clipele învinse” (Destinul). Dependentă de frumos, autoarea Luminii de stea își hrănește sufletul cu ,,Emoție pură,/regăsirea în spirit” (Zborul-iubire). Adriana Weimer dobândește dăruind vers. Generozitatea cu care împarte poeme-praf de stele ne-o prezintă în ipostaza îndrăgostitei incurabile: ,,Ești/Steaua mea Polară” (Steaua Polară). Iubirea de tip râu, iubirea de tip spirală, care unește maluri, oameni și destine, îi este preaplinul. Iubirea este lucrul cel mai de preț pe care e dispusă-l lase moștenire (Testament de iubire).
La Adriana Weimer, dimensiunile necuprinsului stau sub semnul amplitudinii dorului de nestăvilit: totul se petrece La un dor distanță. Cer înstelat, suflet înstelat. Între ele, legea morală kantiană.
,,Mă aștern la drum” (Spre noi înșine) este leitmotivul poetei, prilej de renaștere și de primenire sufletească. Fie că se îndreaptă înspre sine sau înspre ,,celălalt”, poeta e o etern călătoare, iar poezia-i foaie de parcurs. Iubitoare de lumină (,,lumina/mă cunoaște,/mă vrea, o vreau” – idem), romantica Adriana e îndrăgostită de mare, simbol (cu valențe soteriologice) care nu putea să lipsească din arsenalul său poetic. Punând-o pe versuri, legănându-se pe valurile ei, poeta devine nostalgică. Cele nouă poeme închinate mării sunt un veritabil elogiu, dar și ,,sinusoidă” sufletească (Marea cea mare, Sărut infinit, Nețărmurită iubire, Îți ating cerul, Energie vie – Marea, Iubirea mea, Clepsidra cuvântului, Suflet-iubire, Amintirile Mării).
Adriana Weimer, cea care are timpul de partea sa (sau beneficiază de luxul de a-l avea), versifică sub semnul îndestulării sufletești, al stării de bine, al plinului și deplinului, al armoniei, păcii, liniștii, zăbavei și echilibrului, al mulțumirii de sine, al primăverii și al rodirii, al promisiunii întotdeauna onorate. Poezia sa e una paradoxală, când dulce naiv-adolescentină, când matură, atribut al femeii îndrăgostite (de vers, de viață, de lume, de cosmic, de iubire): ,,N-aș vrea să schimb/nimic din ce-i acum” (Rămâi); ,,Își dau în dar/o clipă de frumos” (O clipă de frumos).
Fascinată de mugur și de sămânța-miracol (Minune), poeta vine ,,înspre noi/cu sufletul deschis” (Salcâmii), dar și spre cei apropiați, cărora le dedică (soțul Tibi și fiica Alexandra) poeme de tip corolă, acoladă: ,,Ești drumul meu!” (Drumul meu).
Pentru Adriana Weimer, autumnalul nu reprezintă un episod dramatic, ci promisiunea vieții care va să fie. De aceea, anotimpul e privit cu un ochi estet din perspectiva exploziei de culori și a miracolului (Frunze-destin, Lumina de suflet, Cu ochi de senin). Când vorbește despre părinți, o face la modul omagial-elegiac (Mama, Bunul, dragul meu tată). Lor le datorează ceea ce este. Adriana duce mai departe Epistola lui Pavel către Corinteni, dându-i o nuanță personală aparte: ,,Mai presus/ de moarte/e dragostea” (Mai presus).
Spre deosebire de omul de rând, destinul Adrianei Weimer este jalonat poetic. Dar cum fiecare călătorie este, în fapt, o subtilă întoarcere la sine, drumul către Centru e Dor de Acasă, ,,Drum/la drumul mare/mă simt…” (Drum). În cazul său, versificația e restitutio in integrum: ,,clipa/mă împrumută/realității…” (Cu chip de nisip).
Poemele odrăslitoare ale Adrianei Weimer și-au câștigat un binemeritat loc în rândul pleiadelor.
Adriana Weimer,
Lumină de stea,
București, Editura Eikon, 2018, 222p.
