Am reușit, din fericire, să descopăr orașul Toledo în cel mai potrivit moment al său, golit de sângele pe care i-l împrumută vara cârdurile de turiști, pierdut în monotona singurătate a câmpiei La Mancha, ca într-un ocean al dezolării. Nu am vrut să-l cunosc nici de fiesta de Corpus Christi, nu mi-am dorit să particip nici la demonstrațiile sale câmpenești, prilejuite de Sărbătoarea Măslinului. Părăsit de zarva păsărilor migratoare, îmi ziceam, sunt mai multe șanse de a intra în rezonanță cu el, de a-l înțelege și, eventual, de a mă lăsa contagiat ; în friguroasa lună ianuarie, orașul putea redeveni el însuși, adică o metaforă a vanității deșarte, un artefact, un vis. Am încercat, deci, să îmi încadrez harta albă a propriului Toledo în chenarul iernii brune, spaniole, în rama croncănitului de ciori.
Am urcat în trenul din stația Atocha și, după o jumătate de oră de străbătut Meseta pe care nu mai călărește Don Quijote, am coborât în urmă cu câteva secole. Interiorul gării ne face cunoștință cu artesanía arabă, îndepărtată selvă tropicală de alb, negru și verde – care, dacă te apropii, te consemnează în filigran. Nu vrem să întârziem, însă, enigma așteaptă.
Prima impresie, de orizontalitate campestră, ni se șterge pe podul peste râul Tajo, înlocuită de imaginea orașului vechi, crescut în spirală până sub fortăreața lui Carlos Quintul. Aveam să aflu mai târziu cum orașul își apără, astfel, nu doar castelul, cât, mai ales, timpul, cu care are o relație specială. Traseul urcă și se îngustează printre măslini și cigarrales-urile lui El Greco, cu olane și ferestre zăbrelite, printre paginile mâncate de molii ale Școlii de Traducători, unduirile Reconquistei, pățaniile lui Alfonso VI„cu mâna găurităˮ, până la Puerta Nueva de Bisagra, al cărei triumfalism de granit este contrabalansat de statuia Stăpânului Carlos, marmorată, lividă, cu nota ei melancolică, introspectivă. De aici, în stânga, ne lăsăm privirile să planeze pe deasupra dealurilor cu chiparoși, de-a lungul malurilor și apei verzi care ne șerpuiește la picioare. Tăcerea este absolută. Din când în când, urcă până la noi doar șuierul rece al vântului.
În Plaza Zocodover ( a Bestiilor ), careu al luptelor cu tauri și al furiei inchizitoriale, rolurile guvernatorilor mauri par jucate astăzi de bătrâni care își plimbă nepoții. Pe flancul drept sclipesc platoșele unui magazin de arme, kosmos al pieselor de tăiat, perforat și rănit, florete italiene, iatagane otomane, cuțite fine de Albacete, katane, arcuri de lemn din Lumea Nouă, halebarde și biciuri din târgurile africane. Ghemuit, lângă, magazinul de dulciuri ne amintește de celălalt supranume ale orașului, cel de capitală iberică a marțipanului. Trecem pe sub poarta în formă de potcoavă și coborâm scările Muzeului de Santa Cruz, moștenire a Isabelei Catolica, intrăm în secția de Belle Arte, cu fascinante uleiuri de Ribera, portretele Grecului, apoi ne întoarcem spre Alcázar-grandiosul, mândria Spaniei, Centrul împărăției peste care Soarele nu apunea niciodată, cu aerul său rece-Escorial. Strada se împarte în ulițe care se întretaie, Piața Francilor, Plaza Mayor, Teatrul și mica fântână andaluză, camuflată de un pâlc de palmieri, labirintul clădirilor cu pereți de trei palme, care ascund vegetația și damaschinurile unor genealogii complicate, cu fire întoarse către toate rasele, spre toate zările pământului. La un moment dat, observ pahare pline, așezate pe pervazuri înalte. Apă pentru sufletele morților ? Ne strecurăm către catedrală, pe lângă fosta măcelărie arabă, Hanul Frăției Paznicilor de câmpuri, realizăm, brusc, înaintea noastră, pași ușori de pisică, întipăriți pe ciment – iar aventura ne capătă, preț de-o clipită, aura inițierii.
În sfârșit, colțul piațetei Primăriei și prima rază de soare ! Impresia este cu atât mai copleșitoare, pe cât este de neașteptată. Poarta Leilor – nu știm ce să admirăm mai întâi : angrenajul liniilor și al volumelor, bogăția obsesivă a decorațiunilor, expresivitatea chipurilor care își răspund de pe marea scenă de piatră, Lumea întreagă a Evului spaniol, surprinsă într-o zi lucrătoare, care ne privește în față, ne înconjură, cu gălăgia ei, își caută, înfrigurată, Mântuirea, sau măreția muncii, a sacrificiului și gloria Domnului, într-un veac în care „catedrala avea proprietăți pe pământ, în cer și pe mareˮ, după cum ne șoptește un prelat toledan, dintr-o nuvelă de Ibañez.
Privirile ne pleacă pe verticala turnului înalt de nouăzeci de metri, către Marele Clopot, ridicat, pe la 1700, de marinarii din Cartagena, despre care se spune că a spart, la prima bătaie, toate geamurile așezării – nu pătrundem, deocamdată, ocolim edificiul, poarta Judecății, cu semicercul apostolilor apărând Fecioara, poarta Infernului, pe care imensa roată a viciilor scârțâie, încă, în osia Resurecției, deschidem ușile, în cele din urmă și ne întâmpină lumina filtrată, senzația antigravitațională, de plutire, a goticului organizat, un interior atât de bogat, altare atât de impunătoare și aur atât de bombastic, încât ochiul refuză asaltul, admirăm, jefuiți de superlative, Miracolul, frescele de Bayeux, cupola fiului lui El Greco, capela Regilor Noi, ridicată la comanda lui Carlos V pentru capetele încoronate, capela vizigotă a Coborârii, în care și-a făcut apariția San Ildefonso înaintea Mariei, capela de secol XV a Sfântului Petru, corul canonicilor, împodobit cu animale și scene militare, orgile baroce, sacristia, tablouri de Tizian, de Rafael, de Goya. Timpul, din nou, se oprește.
Afară, la aer, Regi Magi de lemn îi aduc ofrande Pruncului din iesle.
Lângă fostul palat al conților de Fuensalida ne așteaptă „Înmormântarea contelui de Orgazˮ, proaspăt întinerită pe pânză, Juan Manuel și arhitectul Covarrubias în partea inferioară, planul celest, cu remarcabile personaje divine, însoțite de suitele îngerilor, pe urmă Casa-muzeu a autorului, reconstruită după modelul viviendei în care marchizul de Villena îl găzduise, timp de douăzeci și cinci de ani, o locuință redusă la strictul necesar, patio, etaj și galerie, unde ne iau în primire privirile sfinților, mai ales cele ale lui san Pablo. Dorim să ne întoarcem, prin poarta bătută în ținte, către Judería, în cinci minute ajungem în parcul Tranzitului, un fel de grădină desfrunzită, care oferă un alt unghi al împrejurimilor și silueta roșie a Sinagogii, traversăm străzi cu pereți găuriți de gloanțele războiului in-civil, tavernele ne îmbie cu potârniche cu șofran și vin ușor, de Valdepeñas, ulița ne împinge spre biserica San Juan de los Reyes, concepută de Regii Catolici ca simbol al unității și ca mausoleu, ulterior arhivă franciscană, incendiată de Napoleon ; un templu cu o singură navă, sub care sinteza luminii colorate se sparge pe albul marmurei, dând naștere unui efect neprevăzut. Pe zidurile sale atârnă sute de lanțuri, despre care se spune că ar fi aparținut robilor creștini, eliberați în anii Recuceririi.
De la picioarele statuii reginei Isabela, privim, încă o dată, dealurile verzi, roșii și ascultăm fluieratul vântului, care străbate cartierul. Apoi îmi dau seama că Toledo nu cunoaște, de fapt, nici agonia, nici ruina. Călugării săi rup acum bilete de intrare, femeile de altădată îi așază în vitrine funambulești monumente de ciocolată, viconții își parchează bolizii în fața barurilor de tapas. Ceasornicul său intern s-a oprit, numai, în vârful catedralei, în acea zi lucrătoare descrisă pe Poarta Leilor, pe care o numără, încontinuu. Prea strâmtă pentru o capitală, prea înaltă pentru o apă bună, fortăreața a atins stadiul din care nu mai putea nici construi, nici imagina, căci schimbarea nu-și mai avea rostul. Orașul ajunsese acel punct, de la capătul jocului ambiției cu întâmplarea, în care turnul a început să atragă Cerul.
