Felul în care pacienții noștri ne prezintă ideile lor în timpul analizei ne oferă ocazia de a face câteva observații interesante. „Veți crede acum că vreau să spun ceva insultător, însă nu am deloc această intenție.“ Noi înțelegem că aceasta este o respingere prin proiecție a unei idei ce tocmai iese la iveală. Sau: „Vă întrebați cine este această persoană din vis. Nu este mama.“ Noi corectăm: „Așadar, mama e.“ Ne luăm libertatea ca, în interpretare, să nu luăm în seamă negarea pacientului și să selectăm conținutul pur al ideii. E ca și cum pacientul ar fi spus: „Mie mi se pare că tocmai mama e această persoană, însă nu am chef să cred această idee.“
În anumite ocazii, ne putem procura o explicație a refulatului inconștient pe o cale foarte comodă. Întrebăm: „Ce considerați dumneavoastră în această situație că este cel mai improbabil lucru? Care credeți că era lucrul cel mai îndepărtat de dumneavoastră în acel moment?“ Dacă pacientul intră în joc și numește lucrul în care poate crede cel mai puțin, atunci el admite aproape întotdeauna un lucru corect.
Un conținut refulat al reprezentării sau al gândului poate pătrunde în conștiință, cu condiția ca el să poată fi negat. Negarea este un fel de a lua cunoștință de refulat, așadar, deja o suprimare a refulării, însă, firește, nu este o asumare a refulatului. Se vede cum se separă aici funcția intelectuală de procesul afectiv. Cu ajutorul negării se anulează doar o consecință a procesului de refulare, încât conținutul reprezentării sale să nu ajungă la conștiință. Rezultă de aici un fel de acceptare intelectuală a refulatului pe fondul supraviețuirii esențialului refulării. Pe parcursul travaliului analitic, noi creăm adesea o nouă modificare, foarte importantă și destul de ciudată, a aceleiași situații. Reușim chiar să înfrângem negarea și să realizăm acceptarea intelectuală completă a refulatului — dar procesul de refulare însuși nu este prin asta suprimat.
Deoarece sarcina funcției intelectuale de judecare este să afirme sau să nege conținuturile gândurilor, observațiile anterioare ne-au condus la originea psihologică a acesteia. A nega ceva prin judecată înseamnă în esență: „Asta e ceva pe care aș prefera să-l refulez.“ Condamnarea este substitutul intelectual al refulării, „Nu“-ul său este semnul ei caracteristic, un certificat de proveniență ca și sintagma made in Germany. Prin intermediul simbolului negării, gândirea se eliberează de restricțiile refulării ți se îmbogățește cu conținuturi de care nu se poate dispensa în activitatea ei. (…)
Nu există nicio dovadă mai puternică pentru descoperirea reușită a inconștientului, decât reacția analizatului prin propozițiile: „Nu asta am gândit“ sau „La asta nu m-am gândit (niciodată)“.
Fragment din ”Negarea” (1925), Opere esențiale, vol. 3
