Timpul era splendid de frumos şi, cu toată starea noastră sufletească deprimată, nu puteam să nu admirăm tabloul plin de farmec ce se desfăşura înaintea ochilor noştri pe coastele Crimeii, presărate de vilele potentaţilor ruşi din timpul ţarismului.
Privind admirabila panoramă ce-mi trecea, în mersul vaporului, ca un ftlm cinematograftc pe dinaintea ochilor, înfrumuseţată de lumina atât de mult preţuită a unei zile senine dintr-un sfârşit de iarnă; în gândirea mea adânc zguduită şi turburată de atâtea năprasnice evenimente, se amesteca confuz frumuseţea naturii, bogăţia vilelor, puterea prăbuşită, poate pentru totdeauna, a celor ce le-au folosit şi le-au stăpânit altădată. Îmi părea că uit propria mea nenorocire, pierd noţiunea eului meu, gândindu-mă că acei ce, puşi în ultimul timp, stăpânise nu numai vilele şi palatele presărate pe Coasta de Azur a Mării Negre, cum numeau ruşii coasta Cri- meii, dar întregul colos al Imperiului Rusesc, sunt astăzi ca şi mine captivi şi nenorociţi, în situaţiuni mai precare chiar decât a noastră sau, în cel mai fericit caz pentru ei, pribegi prin ţări streine.
Sub stăpânirea acestor gânduri, nici nu mi-am dat bine seama când am trecut toate coastele Crimeii până la locul terminus al călătoriei noastre, portul Theodosia.
La câteva ore după sosirea noastră în Theodosia, soseşte în acelaşi port şi vaporul românesc Dacia, căzut, ca şi vaporul Traian, în mâinile bandiţilor lui Racovsky. Au fost aduşi cu acest vapor parte din prizonierii cari cercaseră să fugă şi cari au fost prinşi.”
Grigore Procopiu – Parlamentul în pribegie, 1916-1918, Amintiri, note și impresii; ediție și studiu introductiv de Daniel Cain, Humanitas, 2018
