[SMS, 1 P.]
[30 decembrie 1923]
[Către: Berlin]
[Praga]
30–XII–23
Praha Třida Svornosti 37
Smichov
Draga mea fericire,
Cît de fermecătoare, adorabilă, delicată erai în gara aceea agitată… nu am avut timp să-ţi spun nimic, fericirea mea. Dar te puteam vedea prin fereastra vagonului şi, dintr-un oarecare motiv, în timp ce te priveam cum stăteai acolo apăsîndu-ţi haina de blană cu coatele în ambele părţi, cu mîinile adîncite în mîneci – uitîndu-mă la tine, la sticla galbenă din fereastra gării din spatele tău şi la ghetuţele tale gri – una din profil, alta en trois quarts – dintr-un oarecare motiv exact în clipa aceea am înţeles cît te iubeam – iar apoi ai zîmbit aşa de delicat cînd trenul a pornit alunecînd. Însă, ştii – călătoria noastră a fost teribilă, absolut cumplită. Lucrurile noastre erau împrăştiate prin tot trenul, şi a trebuit să stăm în picioare, în curent, pînă la graniţă. Voiam aşa de mult să îţi arăt ce amuzant se prinde zăpada îngheţată, ca nişte boabe de porumb din argint, de părţile interioare ale acelor, ştii, şorţuri de piele care leagă vagoanele. Ţi-ar fi plăcut.
Imaginează-ţi trei camere mici: mobilă, o masă din scînduri de pin, douăsprezece scaune gata să se dezmembreze, şapte paturi – numai lemn, fără saltele, cu stinghii în loc de tăblii – şi o canapea, luată din întîmplare. Asta-i tot. Peste stinghii e aşternută o saltea subţire – dar poţi să simţi prin ea coastele astea de lemn, aşa că dimineaţa te dor toate… iar canapeaua e locuită de ploşniţe. Au cam dispărut după un atac cu terebentină, dar azi au reapărut, pe tavan, de unde la noapte o să se lase să cadă, precum ciocîrliile, pe cei adormiţi – Kirill şi cu mine. I-am spus că douăsprezece (e mai corect să-l scriem cu „e“) ploşniţe sînt suficiente ca să omoare un om, însă amintindu-mi cît de fermecător spui tu: „Dar e aşa de mic!“, mi-am luat, cum se zice, vorbele înapoi. Adaugă la asta frigul furios din camere şi îndărătnicia celor două sobe de teracotă de a da căldură (ceea ce, desigur, ar fi neplăcut pentru ele), şi obţii tabloul vieţii noastre aici. Nici un ban, nici furculiţe – aşa că trebuie să supravieţuim cu sandviciuri. Cu prima ocazie o să o aduc pe mama înapoi la Berlin, unde eu o să ajung pe 5 aprilie – minus optzeci şi cinci de zile (ai calculat?). Încă nu am văzut oraşul Praga – şi în general sîntem în relaţii proaste unul cu altul.
Fii atentă: de îndată ce voi avea prilejul, te voi suna de la singurul telefon de găsit în oraşul ăsta: din casa lui Kramář. O să încerc în data de 23 (stilul vechi), la ora şapte.
Te iubesc foarte mult. Te iubesc într-un fel rău (nu te supăra, fericirea mea). Te iubesc într-un fel bun. Îţi iubesc dinţii. Am lucrat, Morn a şezut aici, cu mine. Mă roagă să-ţi transmit „salutări cordiale“ din partea lui. Iubirea mea, ştii, sînt pur şi simplu foarte plictisit fără tine. Am senzaţia că încă stai în gară, aşa cum te-am văzut în ultima clipă – exact aşa cum tu, probabil, crezi că eu stau încă la fereastra vagonului, cu melonul. Pînă la scena cu tribunalul, romanul tău spaniol este încîntător; după aceea, e prost. O să le dau pachetul mîine.
Cît aş vrea să-mi spui, chiar acum, cu însufleţire: „Dar mi-ai promis!?…“ Te iubesc, soarele meu, viaţa mea, îţi iubesc ochii – închişi – toate codiţele gîndurilor tale, vocalele tale alungite, sufletul tău tot, din cap pînă-n picioare. Sînt obosit, la culcare. Te iubesc.
V.
______________________
[SMS, 2 PP.]
[data poştei 2 ianuarie 1924]
Către: 41, Landhausstr., Berlin W. 15
[Praga]
3[1]–XII–23
Trida Svornosti, 37
Smichov Praha.
Nici un cuvînt de la tine deocamdată, iubirea mea – probabil mîine. Dar dacă nu? Ştii, n-am crezut că o să-mi fie atît de dor de tine („A, nu ai crezut!…). Nu – este doar o întorsătură de frază – ca să îţi spun, scumpa mea, fericirea mea, cît de mult tînjesc după tine (cît de mult am nevoie de tine). Dar o să scap de aici abia pe 17 – vreau să-l termin pe Morn – dacă mai trece printr-o mutare, se năruie. E un om care nu poate suporta absolut deloc senzaţia relocării. Ieri am scris numai două versuri toată ziua, şi chiar şi pe acelea le-am tăiat astăzi. Acum a mers neaşteptat de bine, aşa că mîine o să termin prima scenă din actul al treilea. Dintr-un motiv sau altul, sînt foarte touchy în legătură cu chestia asta. Şi totuşi, ce plăcere a fost să o citesc la doi oameni – ţie şi, zilele trecute, mamei. A treia persoană care înţelegea fiecare virgulă şi aprecia fleacurile dragi mie era tata. Mama îşi aminteşte mereu asta cînd îi citesc ceva – şi e dureros.
Tocmai i-am scris lui Tatarinov, rugîndu-l să dea un anunţ pe 6 sau 7 în Rul, cum că eu (numele meu) caut o cameră cu pensiune completă la o familie rusă. Altfel o să fie prea scump. Din păcate, am lăsat pachetul tău în tren. Sînt „complet disperat“! De fapt, acum două zile l-am dus la adresa – pe care tu ai scris-o într-o şoaptă abia auzită… Ştii ce mi-ar plăcea să fac acum? Să te privesc cum faci o uşoară plecăciune cînd păşeşti de pe stradă pe trotuar („Încetează!…“). Astăzi te iubesc aşa de mult, încît se pare că scriu prostii.
Şi uite ce-am remarcat pînă acum în Praga: un număr imens de cai de ham, iar în magazine, afişe ca atunci cînd un francez, vrînd să epateze, strecoară cuvinte ruseşti în romanul său – şi le scrie stîlcit. Mai e şi un rîu lat aici – acoperit de gheaţă. Ici şi colo au fost curăţate nişte zone pentru patinat. Pe fiecare dintre aceste pătrate de gheaţă patinează cîte un singur băiat, căzînd la fiecare minut. Trecătorii leneşi se uită în jos la el de pe podul vechi uriaş, de-a lungul căruia caii îşi trag căruţele, unii după alţii. Un bărbat gras în uniformă stă la un capăt al podului, iar fiecare trecător trebuie să îi dea un bănuţ de aramă pentru dreptul de a trece pe partea cealaltă. Obiceiul e vechi, feudal. Tramvaiele sînt mici, maronii-roşcate pe părţi, iar înăuntru atîrnă în cîrlige cele mai noi reviste – pentru consumul general. Grozav oraş?
Ieri, un profesor mi-a spus că, pe cînd avea doar cîteva luni, fiica lui se prefăcea adesea că leşină. Mai tîrziu, cînd a mai crescut un pic, el o speria aşa: se aşeza, citind; ea se juca pe podea. Deodată el lăsa cartea jos, îşi lua o privire teribilă, îşi ştergea fruntea şi zicea rar: „Ştii, Maşenka, cred că mă transform în vultur…“ Ea – înlăcrimată: „De ce ţi se întîmplă ţie toate cînd nu e nimeni în apartament?…“
Mîine la şapte o să încerc să te „sun“. Probabil va fi dureros, dar vreau să aud fie şi numai o mică muchie a vocii tale. Şi cum o să fie la Berlin, iubirea mea? O să vii cu mine în America? Ah, dacă ai şti cît de dezgustat sînt de această amărîtă răbufnire a vieţii, de tevatura cu banii, de traducerile oribile pe care trebuie să asud – şi bănuţii, bănuţii… Dar sînt bourgeois în lucrurile de zi cu zi. Maşinile lui Kramář, baia lui de marmură, servitorii lui mă înnebunesc… Buffon îşi punea manşete de dantelă cînd se aşeza să lucreze. Am nevoie de confort, înţelegi, nu de dragul confortului, ci ca să nu mă mai gîndesc la asta – şi să pot doar să scriu, să scriu – şi să mă desfăşor, să explodez… Dar, pînă la urmă, cine ştie, poate că fiindcă scriu „Domnul Morn“ stînd într-o haină de blană, pe un pat ca de puşcărie, la lumina unui muc de lumînare (devine aproape poetic), îmi va ieşi mai bine. Abia aştept să îţi citesc scena a cincea.
Ştii că eşti fericirea mea? Eşti alcătuită în întregime din mişcări ca nişte săgeţi minuscule – o iubesc pe fiecare dintre ele. Te-ai gîndit vreodată cît de ciudat, cu cîtă uşurinţă s-au întîlnit vieţile noastre? Probabil că Dumnezeu, plictisit în Rai, a dictat mîinii lui să-i iasă pasienţa, ceea ce nu se întîmplă des. Ador această iuţeală minunată a ta, de parcă în sufletul tău există un loc pregătit dinainte pentru fiecare gînd al meu. Cînd a sosit la palatul pe care îl cumpărase, Monte Cristo a observat, printre alte lucruri de pe biroul său, o cutiuţă. I-a spus majordomului, care venise mai devreme acolo ca să aranjeze totul: „Ar trebui să fie mănuşi înăuntru“. Omul a zîmbit, a deschis cutia aceea care nu avea nimic ieşit din comun şi, într-adevăr, în ea erau mănuşi. M-am pierdut un pic în peisaj – dar într-un fel toate astea au legătură cu tine şi cu mine. Ştii, nu am avut niciodată încredere în nimeni aşa cum am în tine. În tot ceea ce este fermecat există un element de încredere.
Mă tem că scrisoarea asta s-a dovedit a fi cam împiedicată. Şi nu tocmai cultă. Am vorbit în pentametri iambici aşa de mult în ultima vreme, încît mi-e greu să scriu proză. Ascultă: ai putea să suni la fostul meu apartament pe la miezul nopţii sau chiar şi mai tîrziu? I-am rugat şi pe soţii Tatarinov şi Struve să facă asta. Vreau să-i fac pe chiriaşi fericiţi.
Te sărut, fericirea mea – şi nu mă poţi împiedica…
