Andrei Cricoveanu
Şapte şi zece. Troleibuzul s-a pus în mişcare, circulaţia pe Ferdinand e fluidă. Stau chiar la intersecţie, întorcându-mă pe rând către toate cele patru direcţii de unde poate să apară. Nu ştiu de ce, cred că o să vină pe Mihai Bravu dinspre Ştefan cel Mare, şi chiar sunt tentat să fac câţiva paşi încolo. Dacă vine însă cu taxiul şi nu mă vede… Rămân pe loc. Mă bucur că am sosit mai devreme şi că eu o aştept pe ea, nu invers. De fapt, niciodată nu m-a aşteptat ea pe mine. Obişnuia să întârzie, iar aşteptarea e ofranda mea derizorie. Timpul aruncat la gunoi de dragul ei. Profit de ocazie, şi-mi aprind o ţigară. E mai frig decât mi-am închipuit, trebuia să-mi pun căciula, însă cu căciula în cap am o mutră insuportabilă, zici că sunt aurolac. Pe Mihai Bravu, destul de mulţi trecători în ambele sensuri, pe Ferdinand, puţini, dar ăsta nu-i un argument ca ea să vină pe Mihai Bravu, statistica n-are legătură cu viaţa reală. Am încetat să-mi încordez privirea şi să mă învârt ca un titirez. Nadia e foarte ocupată. Ce meserie! În ruptul capului nu m-aş fi făcut jurnalist. Să te ţii la curent cu tot ce mişcă, să găseşti ceva de spus despre orice tâmpenie, să iei hodoronc-tronc atitudine, să scrii ca un automat, să apari mereu la televizor, să ai de-a face cu atâta lume, nişte cretini vulgari cu toţii, să le pui întrebări (ce întrebări?), să te iei la trântă cu ei. Dar Nadia se descurcă, parcă nimic n-o atinge. Galopează drept înainte, ţinând steagul sus. Panait a zis că seamănă cu Ioana D’Arc – şi avea dreptate, măgarul. Eu cu cine semăn? Cu nimeni. Sunt un giraf.
Opt fără un sfert. Acum chiar s-a lăsat frigul, aş face câţiva paşi pentru dezmorţire, fără să mă îndepărtez totuşi de intersecţie. Ofranda mea creşte. Când vine, nu trebuie să mă găsească rebegit. Şi nici un reproş, evident. Traficul a scăzut şi pe Mihai Bravu, trecătorii s-au împuţinat. Bucuria că aştept de-o oră învinge senzaţia de oboseală şi frig. Dacă aş suna-o, ar fi un semn de slăbiciune. Şi un reproş voalat. E liberă să întârzie, iar eu profit de libertatea ei, sporindu-mi ofranda. Unii dăruiesc flori şi bomboane, eu îi dăruiesc lada mea de gunoi, în care se acumulează timp. Ea va simţi asta, nu-i nevoie să i-o spun, şi-mi va accepta ofranda cu eleganţă, fără să-şi sacrifice libertatea. Aş fi preferat o femeie supusă, care ajunge la timp la întâlniri? Spre ruşinea mea, uneori sunt tentat să răspund DA. Însă când mă scutur şi sap mai adânc în mine, găsesc răspunsul corect. Aş fi vrut să fie măcar puţin altfel? Nu. Sau poate că da. Răspuns fără sens, întrebare fără sens: pur şi simplu aşa e Nadia. Văd o femeie pe Mihai Bravu, parcă seamănă cu ea. Da, ea e. Îi fac semn. Se apropie. Nu e ea. Încep să mă simt vinovat pentru orgoliul masculin cu care-mi evaluez ofranda. Lada de gunoi nu poate fi un cadou, o ţii ascunsă, arunci conţinutul ei la ghenă. Tramvaiele scot un scârţâit nostalgic. Pe Ferdinand, se hurducă un troleibuz ca un acvariu cu peşti morţi. N-o sun.
Opt şi douăzeci. Nu vine şi n-are să vină, acum sunt sigur. Concluzia asta, la care am ajuns brusc, m-a eliberat. E ca o condamnare la moarte amânată sine die. Şi mă bucur că nu vine. Nimeni nu întârzie o oră şi jumătate, să fim serioşi. Am scăpat de o presiune imensă. Mă bucur pentru mine, cred că nu eram pregătit s-o văd, dar mă bucur mai ales pentru Nadia: libertatea de a nu veni la întâlnire i-a rămas intactă. Chiar dacă mă răneşte, iubesc libertatea ei. Aş putea pleca acasă, însă acum aştept nu ca să vină, ci ca să nu vină, ca să mă asigur că nu vine. Mă uit după femeile care trec pe stradă cu speranţa că nici una din ele nu e Nadia. Fiecare confirmare primită mă încălzeşte puţin, foarte puţin, altminteri am cam îngheţat, deşi fumez ţigară de la ţigară. E jenant să te uiţi după femei pe stradă, una chiar mi-a zis: „Ce-ai dom’le, ce te benoclezi!” S-a oprit în drum, era ţâfnoasă, ar fi trebuit să plec, dar nu puteam părăsi intersecţia. M-a înjurat şi s-a cărăbănit. Din păcate, am în picioare pantofi de vară şi ciorapi prea subţiri. Tropăi. Noroc că n-a dat încă gerul, dacă erau minus zece grade, muream. Pentru o clipă mi-a apărut în faţa ochilor figura lui Rachel, dar am izgonit-o.
Nouă fără cinci. Mi s-au terminat ţigările. Satisfacţia confirmării că nu vine e treptat roasă pe dinăuntru de un animal insidios: dacă i s-a întâmplat ceva? Un accident de maşină, o criză cardiacă, a căzut şi şi-a luxat glezna, e la Spitalul de Urgenţă, i se fac radiografii, e pe masa de operaţie. Sau a fost chemată la azilul unde e internată maică-sa, aflată în stare critică, tocmai a murit, Nadia aleargă la pompele funebre, comandă la repezeală un sicriu, se ceartă cu cioclii. Câte nenorociri nu se pot întâmpla! Ezit, apoi îmi iau inima în dinţi şi o sun. „Andrei! Vai, iartă-mă! A venit la mine vară-mea, Neli, ne-am luat cu vorba şi am uitat. Dacă-ţi poţi închipui! Îmi pare foarte rău… Ai stat până acum? Două ore! De ce nu m-ai sunat? Eşti nebun! Trebuia să mă suni! Iartă-mă, te rog.”
