Nadia Vornicescu
Fetele din cabina de machiaj de la Real TV erau deja instruite şi m-au lăsat să-mi văd singură de treabă, în schimb la Carmen, care stătea alături de mine, au lucrat temeinic, aşa că, atunci când am intrat împreună în platou, aveam impresia că la primul rictus o să i se prăbuşească toată faţada, scoţând la iveală mecanismul ruginit de fabricat clişee. Platoul era plin cu mutrele binecunoscute, semi-idioţii de serviciu care se prefăceau foarte preocupaţi de atentatele de la Paris, plus un expert în terorismul internaţional, picat din lună. După împunsăturile de rigoare dintre noi, la care mi-e silă să particip, dar nu mă pot stăpâni, am intrat în direct şi a trebuit să le suport delirul. Pericolul terorismului, islamismul, problema refugiaţilor, riscurile democraţiei, Franţa, ce simbolizează ea, ce nu simbolizează ea, Europa, conjunctura militară, America, Rusia, petrolul şi toate celelalte.
Au băgat douăsprezece „ca şi”-uri sonore, cinci „concluzionări” şi o „atenţionare”, fără să pot reacţiona. Cred că expertul băuse ceva înainte, era incoerent şi îi plăcea la nebunie să se audă vorbind, dar aşa se întâmplă cu toţi experţii când îi inviţi într-un studio de televiziune. Carmen a spus că atentatele nu vor face decât să întărească solidaritatea europeană şi că e nevoie de un control poliţienesc mai sever – tocmai ea, o fiinţă atât de gingaşă! S-a întrebat apoi retoric dacă noi, românii, suntem pregătiţi să facem faţă unei crize „de asemenea amploare”, dacă politicienii noştri vor acţiona „cu fermitate în spiritul valorilor europene” bla-bla-bla, şi şi-a exprimat patetic admiraţia faţă de curajul şi hotărârea parizienilor, „atât de încercaţi în aceste momente tragice”. M-am uitat la ea: nu i-a căzut faţada.
Şi pe urmă am vorbit eu. Am spus că, bineînţeles, atentatele din Franţa sunt un act de o cruzime incalificabilă, dar de ce nu reacţionăm în acelaşi fel la tragedii care se petrec în altă parte? Cu o zi în urmă avusese loc un atentat la Beirut, i-a trecut cuiva prin minte să organizeze o masă rotundă la care să cheme o duzină de jurnalişti, plus un expert? Ce importanţă am dat catastrofei din Nigeria? Şi sunt o mulţime de alte exemple. Când se întâmplă totuşi să discutăm mai serios despre asemenea evenimente, o facem de fiecare dată din perspectiva intereselor europene, ca şi cum restul lumii ar fi un decor sau, în cel mai bun caz, o turmă de figuranţi. Apoi, dincolo de aspectele emoţionale, tragedia de la Paris scoate în evidenţă problemele societăţii franceze, de fapt, ale societăţilor din întreaga Europă, pe care, chiar dacă din precauţie nu ne exprimăm deschis, o considerăm mereu „lumea civilizată”. Europocentrismul e o boală – iată o certitudine. Cum se tratează el rămâne de văzut. În linii mari, cam asta am spus, şi nu cred că am vorbit rău.
După ce-am încheiat, s-a lăsat tăcerea. Carmen era bulversată, ceilalţi la fel. Apoi au vrut să intervină trei în acelaşi timp, dar s-a intrat în direct cu Parisul, unde un băiat dezorientat aştepta cu microfonul la gură în Place de la République. Pe platou era foarte cald, n-am fost atentă la ce-a zis, nici la interviurile cu câţiva ameţiţi. Pe urmă s-a reluat discuţia din studio, toţi s-au înghesuit să repete ce spuseseră înainte, unul s-a apucat să mă contrazică precipitat, altul a încercat să fie ironic – m-am abţinut să le răspund. Expertul a vorbit din nou foarte mult, şi mai haotic decât prima dată, şi mai încântat că apare pe „micul ecran” şi e văzut de rude, colegi şi prieteni. „La finalul emisiunii”, cum zic toţi semi-analfabeţii, m-am arătat sceptică: nu cred că vom trage concluziile corecte din ce s-a întâmplat la Paris. Mi-am scos apoi singură lavaliera (băieţii din studio ştiu că n-au voie să mă atingă) şi am lăsat-o pe masă. Arăta ca o insectă de care voiam să mă descotorosesc cât mai repede.
