Chiar şi atunci când un singur candidat sau foarte puţini erau dispuşi să rişte, săpăturile angrenau un număr mult mai mare de oameni decât cei care urmau să evadeze. Uneori, săpătorii fondau, ironic, o „societate minieră”, calculând şi scrutând terenul, adâncimile, mascarea galeriilor etc. Întrucât săparea avea loc de obicei noaptea şi pentru ca „minerii” să nu fie descoperiţi, aceştia erau uneori zidiţi în puţuri şi tunele, orificiul de ieşire fiind astupat, pentru ca o percheziţie inopinată să nu prejudicieze construirea tunelului (de unde claustrofobia dobândită de o serie de săpători). Munca în subterană era facilitată de ajutorul celor de la suprafaţă, care acopereau sunetul săpăturilor prin cântece, concursuri sportive etc. În tunel, candidatul la evadare părea să fie invizibil şi inaudibil, dar risca să fie auzit, întrucât vocile, târârea ori paşii săi (şi orice altă mişcare) puteau fi percepute din afară ca într-o cască radiofonică.
2
Întrucât după evadare era greu să călătorească pe jos, mulţi evadaţi europeni reuşeau să fure biciclete găsite din întâmplare sau camuflate din timp într-un anumit loc şi îşi continuau drumul astfel, parcurgând zeci de kilometri sau chiar o sută de kilometri pe zi. Aceştia erau numiţi „bicicliştii”. De la un punct, ei abandonau bicicletele, pentru că deveniseră prea vizibili deplasându-se astfel şi riscau să fie reperaţi şi recapturaţi de autorităţi. Motivul bicicletei fugare era specific pentru evadaţii proveniţi dintre prizonierii aflaţi în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial.
Cei numiţi „autostopişti” se camuflau adesea între lucrurile înghesuite în camionete, dube, camioane care transportau mărfuri înăuntrul şi în afara unei închisori ori a unui lagăr. De obicei erau capturaţi după ce ieşeau din spaţiul punitiv respectiv, tocmai fiindcă acest tip de evadare era improvizat în majoritatea cazurilor. Fugarii nu circulau în automobile particulare, pentru că ar fi fost reperaţi imediat, din cauza controalelor vigilente, dar şi pentru că nu aveau la îndemână astfel de automobile (considerate un lux pe timp de război). Doar generalul Henri Giraud a fost transportat la un moment dat într-un automobil particular, fiindcă evadarea sa fusese gândită din timp şi pe etape, fiind pusă în practică cu ajutorul mai multor complici.
Din lagărele de muncă din Gulagul sovietic prizonierii încercau adesea să evadeze cu ajutorul camioanelor care transportau ustensile sau materiale. Candidaţii la evadare improvizau întotdeauna, profitând de neatenţia şoferilor sau a supraveghetorilor. Uneori era luat ostatic chiar şoferul camionului. De obicei izbuteau să iasă din lagăr, dar camioanele erau urmărite şi interceptate după scurtă vreme.
